Episcopul român Valeriu Frenţiu, mort în temniţa de la Sighet, propus spre beatificare la Vatican

Episcopul Valeriu Traian Frenţiu FOTO bru.ro

La începutul lunii aprilie, Biserica Greco-Catolică din România a predat Postulatura Cauzei de beatificare a episcopilor greco-catolici anunţă predarea lucrării Positio super martyrio la Congregaţia Cauzelor Sfinţilor, lucrare conţinând documentaţia necesară argumentării martiriului celor şapte episcopi.

Este vorba de ”Valeriu Traian Frenţiu şi însoţitorii săi”, aceştia fiind cardinalul Iuliu Hossu şi episcopii Alexandru Russu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Vasile Aftenie şi Tit Liviu Chinezu. Predarea către Congregaţia Cauzelor Sfinţilor a celor două volume din Positio încheie o etapă esenţială din drumul spre recunoaşterea de către Biserică a martiriului episcopilor greco-catolici.

Urmează evaluarea Positio de către un grup de nouă experţi teologi şi, după votul acestora, examinarea din partea unei comisii de cinci cardinali. Ultimul care se va pronunţa va fi Sfântul Părinte, prin promulgarea decretului de recunoaştere a martiriului episcopilor.

Cine a fost Valeriu Traian Frenţiu

Istoricul reşiţean, Mircea Rusnac a documentat un studiu despre viaţa lui episcopului Valeriu Traian Frenţiu. Martirul bănăţean a fost unul dintre cei mai importanţi şi respectaţi reprezentanţi ai bisericii greco-catolice în România. “Valeriu Traian Frenţiu a preferat să sufere şi să moară în închisoare decât să îşi trădeze credinţa. Exemplul dat de ei în acest sens, chiar dacă nu este prea îndepărtat în timp de zilele noastre, poate părea acum de domeniul incredibilului. Tocmai din acest motiv, el trebuie să fie cunoscut şi apreciat ca atare de fiecare dintre noi”, arată Rusnac.

Valeriu Traian Frenţiu s-a născut la Reşiţa la 24 aprilie 1875, tatăl său fiind preot greco-catolic şi asesor consistorial. El a absolvit liceul la Blaj şi teologia la Budapesta. După ce a fost hirotonit preot, a urmat doctoratul în teologie la Viena. Apoi a funcţionat ca protopop la Orăştie şi la Haţeg, iar la 4 noiembrie 1912 a fost consacrat episcop de Lugoj, unde a rămas timp de un deceniu. La 3 mai 1922 era numit episcop de Oradea.

Citând din scrierile preotului Alexandru Raţiu, istoricul reşiţean arată că pentru că s-a opus în 1940 în mod public Dictatului de la Viena, episcopul Valeriu Traian Frenţiu a fost expulzat de către horthyşti din Oradea. A fost numit la Blaj ca administrator apostolic al arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, după moartea episcopului Nicolescu în 1941. În 1946 s-a putut reîntoarce la Oradea, dar era deja grav bolnav. După însănătoşire, a fost arestat de către comunişti la 29 octombrie 1948, fiind dus împreună cu ceilalţi episcopi greco-catolici la mânăstirea Dragoslavele (judeţul Muscel). Au suferit toţi în acea iarnă de frig şi de foame, iar Frenţiu a trebuit să fie internat la spitalul de la Rucăr. Pe drum era păzit de patru gardieni înarmaţi, ca un infractor foarte periculos.

“Opunându-se în 1940 în mod public Dictatului de la Viena, episcopul Valeriu Traian Frenţiu a fost expulzat de către horthyşti din Oradea. A fost numit la Blaj ca administrator apostolic al arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, după moartea episcopului Nicolescu în 1941. În 1946 s-a putut reîntoarce la Oradea, dar era deja grav bolnav. După însănătoşire, a fost arestat de către comunişti la 29 octombrie 1948, fiind dus împreună cu ceilalţi episcopi greco-catolici la mânăstirea Dragoslavele (judeţul Muscel). Au suferit toţi în acea iarnă de frig şi de foame, iar Frenţiu a trebuit să fie internat la spitalul de la Rucăr. Pe drum era păzit de patru gardieni înarmaţi, ca un infractor foarte periculos. Mai târziu au fost deţinuţi la mânăstirea Căldăruşani de lângă Bucureşti, fiind complet izolaţi de lume şi de diecezele lor. Scopul era să fie făcuţi să renunţe la rezistenţa lor. Preotul Alexandru Raţiu aprecia: <<Ei, cei de la Căldăruşani, erau expresia perseverenţei bisericii în faţa prigonitorilor. Conducătorii noştri au refuzat să se plece în faţa comuniştilor, să-i asculte pe vestitorii fiarei apocaliptice>>”, arată istoricul.

La 25 mai 1950 au fost cu toţii duşi la Sighet, unde episcopii au fost închişi în celula nr. 48.

O scenă mişcătoare şi înălţătoare totodată se petrecea în momentul în care episcopii greco-catolici erau scoşi de gardieni în curtea închisorii pentru o „plimbare” de 15 minute. De aceasta îşi aminteau peste ani doi martori de marcă. Unul dintre ei era Constantin C. Giurescu: „Auzind în curte glasuri de oameni mai în vârstă, mă uit pe fereastră şi văd vreo zece deţinuţi care merg unul după altul în cerc, cu mâinile la spate. Printre ei sunt doi bătrâni cu barbă; ceilalţi, tineri sau bătrâni, sunt raşi; toţi au haine negre, de aspect clerical. Bănuiesc că în acest grup trebuie să fie episcopii. Îi salut, înclinându-mă, doi dintre ei, care sunt în dreptul ferestrei, răspund înclinând capul; alţi doi duc mâna spre tâmplă. Aflasem de la preoţi, mai înainte, numele episcopilor: preasfinţitul Hossu e mai uşor de recunoscut, prin faţa caracteristică. Ceilalţi sunt episcopul Frenţiu – va muri aici în închisoare, la Sighet – şi episcopul Rusu. Nu-l văd pe episcopul Suciu; voi afla mai târziu că e grav bolnav de stomac; şi el va muri tot la Sighet, în ziua de 26 sau 27 iunie 1953”.

Cel de-al doilea martor pomenit despre care istoricul reşiţean vorbeşte este  Nicolae Carandino, care relata: „În acest sens, spectacolul pe care îl oferea celula episcopilor uniţi era impresionant. Când ieşeau la plimbare, toţi bătrâni sau îmbătrâniţi înainte de vreme, toţi cocârjaţi, aveau în frunte şi la oarecare distanţă pe Frenţiu.

Totul era la el impresionant: barba albă, figura, mersul. Deşi mic de statură, părea grandios. Nu pot fi bănuit de părtinire fideistă; n-am avut niciodată sentiment religios. Am fost în schimb totdeauna sensibil la măreţie. Şi niciodată nu am avut mai puternic şocul suprafirescului, decât privind la şirul de moşnegi târşâiţi pe care Dumnezeu, sau Moise sau cine ştie ce profet, îi luase sub înalta sa conducere.

Îmbrăcaţi în haine de ocnaşi, martiri ai credinţei lor, toţi aceşti bătrâni nu păcătuiseră desigur decât prin omenie. Mare vină omenia în asemenea vreme, dar mari şi aceia care nu se ostenesc să o apere! Mă uitam printre zăbrele şi lăcrimam fără voie la acest spectacol dantesc. Şi mă gândeam dacă alţi ochi decât ai mei l-au înregistrat şi dacă se vor afla mai târziu pene care să-l descrie.

Am aflat peste câtva timp că Frenţiu a murit în celulă în urma unui atac de inimă. Locul lui în frunte l-a luat Hossu. Apoi episcopii au dispărut, unii tot în moarte, alţii pe la alte lagăre sau închisori”.

Episcopul Valeriu Traian Frenţiu s-a stins în mijlocul colegilor de celulă la 12 iulie 1952, în vârstă de 77 de ani.