Ceauşescu şi decretele care au mutilat definitiv România: raţionalizarea, legea antiavort, demolarea satelor şi oraşelor
0
Decretul antiavort, care a mutilat generaţii de femei, demolarea satelor şi urbanizarea forţată, dublate de raderea de pe faţa pământului a unor cartiere vechi, raţionalizarea alimentelor sunt câteva dintre măsurile absurde şi umilitoare ale regimului ceauşist.
Perioada 1965-1989, astăzi aproape unanim definită ca una dintre cele mai negre perioade ale istoriei României, caracterizată de dictatură, înfometare şi teroare, a fost şi cea în care întreaga ţară a fost „teatrul“ unor operaţiuni absurde şi dezumanizante, în care oamenii erau simple cifre în planuri cincinale.
„Adevărul“ vă prezintă cinci dintre cele mai absurde măsuri luate de Nicolae Ceauşescu, experimente îndreptate împotriva oamenilor şi a celor mai elementare drepturi: de a locui, de a hrăni, de a avea viaţă privată.
Decretul antiavort şi fenomenul „decreţeilor“
Cel mai înspăimântător decret dat de Ceauşescu a fost, fără îndoială, cel cu numărul 770 din 1996 care reglementa întreruperea cursului sarcinii. Sexualitatea, elementul celui mai intim al vieţii umane, a devenit, după promulgarea decretului, un bun al poporului, parte a visului politic grandoman, pro-natalist, al lui Ceauşescu de a crea „Omul nou“. Sexualitatea a fost supusă controlului de partid, iar decretul a pedepsit cu închisoarea femeile care îşi provocau ilegal avort şi pe cei care le-ar fi venit în ajutor.
Decretul a prevăzut înfiinţarea de comisii şi noi responsabilităţi pentru ministere, oamenii legii, miliţie, medici, „turnători“, directori de fabrici sau de şcoli. Româncele din fabrici şi uzine au fost obligate la examene ginecologice periodice în scopul depistării gravidelor. Spre deosebire de toate celelalte ţări ale Europei, în România s-a interzis şi comercializarea mijloacele contraceptive. Aşa au apărut „decreţeii“, aproape 2 milioane de copii, neaşteptaţi şi nedoriţi în familii.
Efectele decretului au fost resimţite dramatic de femeile care erau în plină sexualitate. Lipsite de metode contraceptive, femeile îşi făceau întreruperi de sarcină acasă, prin metode empirice: fierturi de leandru, din cozi de muşcată, se folosea pana de gâscă sau fusul, soluţii care se dovedeau deseori mortale. Femeile sfârşeau în chinuri groaznice, iar copiii pe care îi avea deja, rămaşi pe drumuri, îngroşau rândurile din orfelinate.
Cele care aveau mai multă experienţă îşi provocau avorturile cu sonde, dispozitive improvizate care făceau ravagii în uter. Sau ajungeau la maternitate cu hemoragii puternice, unde erau audiate ore în şir de securişti şi procurori. Unele cedau interogatoriilor, iar medici şi moaşe ajungeau la închisoare, altele, foarte puţine, nu spuneau nimic şi erau lăsate să plece într-un final acasă.
Femeia ideală în accepţiunea comunistă trebuia să aibă cel puţin patru copii FOTO Almanahul Femeia 1985
Periodic, în uzinele şi fabricile din Ploieşti femeile erau supuse unor controale ginecologice care să depisteze din timp sarcinile. „Eram ca la abator şi te chestionau minute întregi când a fost ultima menstruaţie, când a fost ultimul act sexual, de ce, cum. Era umilitor, erai o bucată de carne care trebuia să facă în continuu copii, dacă se putea“, spune P.M., o ploişteancă acum în vârstă de 55 de ani despre examenele ginecologice care făceau parte din mecansimul de control al natalităţii.
Printre femeile din uzine erau infiltrate informatoare care dădeau raportul despre menstruaţiile colegelor şi posibile sarcini. Cea mai bună prietenă te putea turna la Securitate dacă afla că aştepţi un copil pe care nu ţi-l doreai şi de care vroiai să scapi cât mai repede. Te turna pentru avantaje, ceva de mâncare, o excursie, o funcţie.
Decretul antivort al lui Ceauşescu nu a avut efectele scontate, dar a dus la statistici înspăimântătoare. În primul an de la adoptare, în 1967, numărul de naşteri s-a dublat aproape, de la 14,3 la mia de locuitori, în 1966, la 27,4. Treptat, efectul sociologic al decretului 770 s-a diminuat. Astfel că în 1983 s-a ajuns la aceeaşi cifră a natalităţii ca în 1966.
În schimb, numărul deceselor datorate complicaţiilor survenite prin avorturi „ilegale“ menţionează, doar pentru anul 1989, o cifră de 1.193 de femei moarte. Pentru întreaga perioadă 1966-1989 s-a avansat numărul de 9.452 de femei decedate, dar, cu siguranţă, adevărul e şi mai cumplit. Pentru că pe fişele medicale, în multe dintre cazuri, la cauza decesului era consemnat doar un „blocaj renal“ sau „septicemie“.
Demolarea satelor şi urbanizarea forţată
Proiectele industriale de dimensiuni gigantice imaginate de Ceauşescu presupunea forţa de muncă necesară realizării acestora, soluţia cea mai la îndemână fiind dislocarea treptată a unei mari părţi a generaţiilor tinere spre centrele industriale nou apărute.
În noiembrie 1965, la iniţiativa lui Ceauşescu este înfiinţată Comisia Centrală pentru Sistematizarea Satelor, iar în conferinţa naţională a partidului din decembrie 1967, Nicolae Ceauşescu prezenta viitorul aşezărilor rurale româneşti: fiecare comună urma să aibă una sau mai multe şcoli, o bibliotecă publică şi o casă de cultură, cinematograf, dispensar medical şi maternitate, o baie publică şi o reţea de magazine. În paralel, urmau să fie aduşi un număr din ce în ce mai mare de intelectuali, pentru a determina transformarea acestor comune în aşezări semiurbane.
În paralel, un număr de câteva sute de comune, selectate pe tot cuprinsul ţării, urmau să fie transformate în centre agroindustriale cu statut de oraş. Locuitorii acestora, în număr de cel puţin 5.000, urmau să fie mutaţi din locuinţele lor individuale în blocuri de câteva etaje, astfel încât densitatea demografică să fie cât mai mare.
Decisivă pentru politica de sistematizare a teritoriului a fost o vizită a lui Ceauşescu în Coreea de Nord, în 1971, dar, din fericire, elaborarea unor planuri concrete, la nivelul întregii ţări, a durat mulţi ani. Ceauşescu revine asupra ideii de sistematizare rurală după cutremurul din 1977 când decide construirea în locul unor localităţi afectate de seism a câtorva sate model.
La începutul anilor ’80, sistematizarea la nivelul întregii ţări a devenit parte concretă a planurilor anuale şi cincinale. În 1988, cifrele vizau desfiinţarea a 3.931 de sate din cele 13.123 existente. Judeţele cele mai afectate erau, în ordine descrescătoare, Alba - 264; Argeş - 252; Bacău - 237; Vâlcea - 222; Prahova - 206; Vaslui - 195; Iaşi - 174. Judeţele cel mai puţin afectate erau, în majoritate, situate în Transilvania: Maramureş - 15; Brăila - 19; Braşov şi Bistriţa Năsăud - 20 fiecare; Covasna - 23; Satu Mare - 25; Sibiu - 26. Date fiind dimensiunile lui, Sectorul Agricol Ilfov, limitrof Bucureştiului, era puternic lovit, cu 44 de sate destinate demolării. Cele care rămâneau trebuiau demolate şi reconstruite în proporţie de 50-55%.
Situaţia a provocat un val de indignare în plan intern – istorici, arhitecţi s-au opus proiectelor - şi a provocat critici şi condamnări în mai multe parlamente naţionale şi instanţe internaţionale care au cerut salvarea satelor româneşti.
Până în 1989, cel puţin 29 de oraşe (printre care şi Suceava, Vaslui, Giurgiu, Târgovişte) au fost parţial distruse ca structură – monumente istorice, clădiri vechi, biserici au fost rase de pe faţa pământului - şi reconstruite cu cartiere întregi de blocuri hidoase destinate oamenilor muncii. În 1989, anul Revoluţiei, în alte 37 de oraşe din ţară, demolarea vechilor clădiri era în curs.
O mare parte a Bucureştiului a fost demolată pentru a face loc unor proiecte megalomanice precum Casa Poporului, Centrul Civic, Bulevardul Victoria Socialismului etc. Căderea regimului a stopat procesul de demolare a satelor şi a oraşelor, dar a lăsat neterminate numeroase construcţii, precum Biblioteca Naţională, Centrul Cultural Român (noua clădire a Operei) şi Casa Radio. În timpul campaniei de demolare de la sfârşitul deceniului al nouălea, când au fost făcute una cu pământul numeroase clădiri de o mare valoare istorică şi artistică, capitala primise porecla „Ceauşima” – o aluzie la Hiroşima.
„Demolarea, urbanizarea şi sistematizarea au fost parte a unui proiect megalomanic, care nu ţinea cont de realităţile socio-economice şi demografice ale ţării. O ciuntire fără sens şi o mare nenorocire pentru România“, crede istoricul ploieştean Ion Baicu.
Raţionalizarea, „mijloc de reducere a obezităţii”
În deceniul al nouălea, obsedat de ideea returnării datoriei externe contractate în Occident şi de construire a Casei Poporului, alături de un cartier monumental la fel de grandios (Centrul Civic şi Bulevardul Victoria Socialismului, Ceauşescu a dispus raţionalizarea alimentelor de bază, a combustibilului şi a energiei termice.
După 1984, în ciuda unor ani buni din punct de vedere agricol şi a unei producţii mari de alimente, raţionalizarea alimentelor de bază era prezentată populaţiei ca un „mijloc de reducere a obezităţii”.
Coadă la alimente, în Ploieşti, în timpul comunismului FOTO colecţie privată
Pâinea, laptele, untul, uleiul comestibil, zahărul, carnea de porc, vită şi de pui au fost raţionalizate până la căderea regimului comunist în 1989, iar raţiile au scăzut neîncetat. În vreme ce cea mai mare parte a mărfurilor de calitate erau exportate, pe piaţa internă ajungeau de cele mai multe ori mărfurile refuzate la export. Banii obţinuţi din exporturi erau folosiţi la plata datoriei externe şi, după achitarea ultimei rate, la continuarea industrializării forţate.
În fiecare zi, românii petreceau ore întregi la cozi pentru pâine, iaurt, tacâmuri de pui, surogatul de cafea nechezol, uleiul amestecat din floarea soarelui şi porumb, salamul de soia. „Raţionalizarea a însemnat sfârşitul pentru Ceauşescu. Oamenii ar mai fi îndurat, poate, altele, însă foamea copiilor şi umilinţa pentru a obţine o bucată de pâine a fost, într-un final, prea mult“, apreciază Ion Baicu.
Românii nu aveau voie să circule iarna cu maşina
De asemenea, din 1985, în ciuda marii capacităţi de rafinare şi a producţiei importante de ţiţei, benzina a fost strict raţionalizată, circulaţia în zilele de duminică a fost limitată, în funcţie de numărul maşinii, cu soţ sau fără soţ, iar cea din timpul iernii a fost „suspendată temporar” pentru autoturismele proprietate particulară. De când dădea primul strat de zăpadă şi până în aprilie, indiferent de vreme, pe stradă nu circulau decât maşinile de stat, cele ale Corpului Diplomatic sau şmecherii regimului
Numeroase autobuze şi taxiuri au fost adaptate pentru funcţionarea cu gaz metan. Pentru a cumpăra un automobil Dacia, românii aşteptau peste 5 ani, în condiţiile în care modelul de bază nu fusese schimbat de la cumpărarea licenţei din anii 1960. În plus, reţeaua naţională de drumuri era într-o stare foarte proastă, aflându-se la nivelul anilor 1950, singura autostradă, Bucureşti-Piteşti, având o lungime de aproximativ 100 km.
Program de două ore pe zi la televizor
Electricitatea a fost şi ea raţionalizată pentru a asigura funcţionarea industriei grele a ţării, cu metode învechite şi mare consumatoare de energie. Decizia a fost urmată de alte măsuri absurde: iluminatul stradal a fost redus, iar programul televiziunii naţionale a fost micşorat la două ore pe zi. Emisia postului 2 al televiziunii naţionale şi a posturilor regionale de radio a fost oprită.
Şi distribuirea agentului termic în timpul iernii şi a apei calde menajere a fost redusă. Un decret din 1988 prevedea că în toate spaţiile publice trebuie menţinută o temperatură sub 16oC pe timpul iernii, singurele instituţii exceptate fiind şcolile şi grădiniţele. Programul de funcţionare a magazinelor a fost schimbat pentru a folosi pe cât posibil doar lumină naturală.
Vă mai recomandăm
FOTO „Joi bagă pui la OMNIA!“ Lunga umilinţă a unei zile în Ploieştiul comunist. Ultimii ani de comunism, cei mai crunţi pentru români, au fost la fel de apăsători şi pentru locuitorii din oraşul gri al „aurului negru“. Deşi Ploieştiul se lăfăie, la propriu, pe o pernă de gaze naturale, aragazul avea presiune doar noaptea, iar căldura din calorifere nu reuşea să dezmorţească nici măcar imaginaţia copiilor care se distrau în beznă cu teatrul de păpuşi, proiectat pe pereţii apartamentelor de degetele îndemânatice ale părinţilor.
FOTO Pretenţiile lui Ceauşescu la vizitele oficiale din Prahova: covor roşu la Doftana, fete frumoase în delegaţia cu pâine şi sare, vaci arătoase în ferme. Vizitele lui Ceauşescu la închisoarea Doftana, la Castelul Peleş sau pe câmpurile şi în fermele din Prahova au dat naştere multor episoade tragi-comice, pe atunci trăite cu mari emoţii de cei implicaţi în organizarea evenimentelor. Ca să corespundă pretenţiilor estetice, vacile dintr-un CAP din Prahova au fost vopsite cu lac pe copite
Se încarcă comentariile...
