Ţi-a spus cineva că ai memorie de elefant? N-ar trebui să te simţi măgulit. Semnificaţia unor expresii celebre

FOTO Arhivă

Folosim adesea în discuţiile noastre de zi cu zi asocieri de cuvinte, convinşi fiind că le potrivim în mod corect în propoziţii, doar pentru faptul că aşa le-am auzit rostite de altcineva, fără să avem curiozitatea să aflăm cum s-au format ele şi care este înţelesul lor adevărat. Ştiai că, dacă cineva îţi spune că ai memorie de elefant, nu înseamnă neapărat că te laudă?

Ai o memorie de elefant este, probabil, expresia folosită de cele mai multe ori în mod greşit pentru că mulţi asociază dimensiunea mamiferului cu o ţinere de minte pe măsură, cu o capacitate foarte mare de a memora informaţii.

În realitate, memoria de elefant se foloseşte în mod corect cu o conotaţie negativă la adresa unei persoane. Sinonime cu această expresie sunt cuvintele: ranchiunos, răzbunător, duşmănos. Aşadar, o persoană cu memorie de elefant este cea care ţine minte un rău făcut de altcineva şi nu se lasă până nu se răzbună pe acea persoană.

A fi sărac cu duhul se foloseşte în mod constant, dar total greşit, pentru a indica o persoană care nu are avere, care nu are bani, pentru a înlocui, de exemplu, cuvintele mai puţin “preţioase”, sărman, sărac sau amărât.

Conform  Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, expresia înseamnă prost, naiv, simplu, însă originea acestei expresii se află într-un text biblic (Evanghelia lui Matei) “Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” şi se referă mai degrabă la o persoană umilă, supusă, evlavioasă.

Cine este avocatul diavolului

Vine din latinescul advocatus diaboli şi reprezintă, conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, persoana însărcinată de biserica catolica să cerceteze un candidat propus la canonizare, preot însărcinat să ridice toate obiecţiile posibile într-un proces de canonizare pentru ca acestea să poată fi rezolvate definitiv.

În prezent, expresia poate fi folosită în mod corect pentru a indica o persoană care adoptă o poziţie contrară crezului, părerilor comune. Un fel de “singur împotriva tuturor”, dar care are şi argumente pentru poziţia sa. Până la urmă şi criminalii au dreptul la un apărător.

De la Ana la Caiafa

În ziua de astăzi, expresia a fi purtat de la Ana la Caiafa înseamnă un fel de refuz nerostit în mod concret, este un altfel de a spune nu, o tergiversare, şi se referă la o acţiune care nu va avea prea curând o rezolvare.

Expresia are şi ea origini biblice şi aminteşte de momentul în care Isus a fost trădat şi apoi trimis la judecată mai întâi în faţa lui Ana, mare preot iudeu, iar de acolo, la ginerele acestuia, Caiafa, cel care deţinea funcţia de judecător, fiecare declinându-şi competenţa.

Ţara lui Papură Vodă

Expresie folosită intens în zilele noaste, în special în sens peiorativ, pentru a indica o ţară fără căpătâi, lăsată de izbelişte sau  condusă de oameni fără experienţă. Conform Wikipedia, originea expresiei se întoarce undeva la începutul secolului al XVIII-lea, atunci când boierii au reuşit să-l convingă pe Neagu Papură, un fost ahiduc, să conducă o miliţie pentru a potoli atacurile hoţilor.

De la acest Neagu Papură a rămas expresia Ţara lui Papură vodă şi a  intrat în folclorul naţional cu sensul de ţară unde legile nu mai există. Neagu Papură este un personaj controversat din istorie, fost tâlhar care ar fi jefuit şi multe ateliere şi prăvălii şi care a ajuns într-o funcţei înaltă deşi nu era calificat pentru asta.

Unii istorici spun că aceeaşi expresie ar veni de la porecla data lui Ştefanita domnitor al Moldovei, în timpul căruia Principatul a fost lovit de o mare foamete, oameni hrănindu-se până şi cu papura.

A-şi da arama pe faţă

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, a-şi da arama pe faţă se referă la un personaj care îşi arată fondul ascuns al firi sale, care îşi dezvăluie adevăratul chip, adevăratele intenţii, adevăratele gânduri. Expresia provine de la legenda conform căreia, în evul mediu, falsificatorii monedelor din aur ori din argint le faceau din arama (un metal care are o culoare aproape identică cu cea a aurului) şi le acopereau numai cu un strat subtire de aur oriargint. Dupa un timp de folosire, stratul subţire al metalului preţios se tocea şi rămânea doar materialul de bază, arama, care nu avea nicio valoare.