FOTO Medicina medievală în cele mai bizare ilustraţii. Cât de dureroase erau tratamentele cu fierul roşu şi trepanaţia
0
În lipsa antibioticelor şi a anestezicelor, tratamentele şi intervenţiile medicale complexe din Evul mediu se dovedeau extrem de dureroase şi adesea inutile, arătau mărturiile vremii.
Intervenţiile chirugicale în Evul Mediu erau utilizate cel mai adesea doar în situaţii de viaţă şi de moarte, iar numărul medicilor era extrem de redus. Călugării, bărbierii şi aşa-zişii vraci erau oamenii la care medievalii apelau pentru vindecarea unor afecţiuni grave, însă adesea tratamentele folosite erau pe cât de dureroase şi riscante – în lipsa anestezicelor şi a antibioticelor -, pe atât de ineficiente.
Iată câteva dintre cele mai neobişnuite:
Scoaterea sângelui rău
Unul dintre cele mai comune tratamente prescrise de medicii din Evul Mediu a fost scurgerea controlată a unei cantităţi de sânge din organism, metodă folosită pentru a restabili armonia corporală şi a elimina „sângele rău”. O venă era tăiată pacientului, iar alteori erau folosite lipitori pentru extragerea lichidului vital, în cazul unei game largi de afecţiuni, de la dureri până la ciumă, susţin istoricii. Nobilii foloseau tratamente de sânge din credinţa că îşi vor menţine starea bună de sănătate. Cu timpul, pe lângă morţile accidentale cauzate de aceste practici, oamenii de ştiinţă au constatat astfel de obiceiuri se dovedeau adesea ineficiente şi chiar dăunătoare pacienţilor.
Trepanaţia pentru dureri de cap
Considerată una dintre cele mai vechi forme de chirurgii din istorie, dar şi una dintre cele mai dureroase, trepanaţia, sau realizarea găurilor în craniu, a fost folosită în toate colţurile lumii. Dovezi arheologice despre practicarea ei în Antichitate au fost descoperite şi pe teritoriul ţării noastre. Unii istorici au susţinut că trepanaţia putea fi realizată în cadrul unui ritual, menit să elibereze spiritele rele care i-ar fi posedat pe bolnavi. Inciziile în craniu au fost utilizate în Evul Mediu ca tratament al epilepsiei, durerilor de cap, pentru eliminarea cheagurilor de sânge, abceselor, fragmentelor osoase rămase în urma fracturilor craniului cranian care poate provoca paralizii, cefaleee, convulsii, tulburări psihice. Mulţi pacienţi au supravieţuit acestor operaţii.
Mercurul anti-sifilis
Mercurul se numără printre substanţele toxice, însă în Evul Mediu era folosit adesea pentru pentru presupusa capacitate de a spori durata de viaţă şi vitalitatea. Unii medici l-au indicat ca tratament pentru bolile cu transmitere sexuală, ca sifilisul, şi pentru combaterea unor infecţii. Cu timpul, savanţii au observat că pacienţii trataţi cu o astfel de otravă mureau din cauza leziunilor hepatice şi renale. Misteriosul metal a stârnit fascninaţia pasionaţilro de alchimie, care îl considerau un element important în experimentele prin care încercau să obţină aurul.
Operaţiile dureroase de cataractă
Îndepărtarea cataractei se număra printre cele mai frecvente intervenţii medicale din Evul Mediu. O operaţiune timpurie pentru îndepărtarea cataractei includea, potrivit istoricilor, introducerea unui instrument ascuţit, un stilet sau un ac mare, prin cornee, până în fundul ochiului. Deseori, în urma operaţiei, pacientul nu îşi putea folosi ochiul. Odată cu răspândirea medicinei arabe în Europa medievală, chirurgia cataractei s-a îmbunătăţit, iar pentru extracţia cataractei a fost folosită tot mai des seringa şi metoda aspirării.
Fierul roşu şi hemoroizii
Medicii medievali propuneau adesea o „terapie de şoc” pentru tratarea hemoroizilor. În timpul unor intervenţii, se foloseau fiare înroşite în foc pentru cauterizarea hemoroizilor, în timp ce alte „soluţii” din Evul Mediu prevedeau extragerea acestora cu unghiile. Un tratament indicat al secolului al XII-lea era baia de şezut, cu plante medicinale.
Blocajele urinare
Blocajele urinare erau boli comune în Evul Mediu, o perioadă în care nu existau antibiotice, potrivit unor istorici. În tratamentul acestora, se folosea un tub metalic care era introdus în vezică prin uretră. Operaţia de scoatere a pietrelor din vezică, ilustrată în gravurile medievale, era foarte dureroasă. „Medicul va sta în faţa pacientului şi îi va introduce două degete de la mâna dreaptă în anus, apăsând cu mâna stângă peste osul pubian. Va fi lăsat să lucreze cu degetele, iar dacă va găsi piatra, se va trece la extracţia ei, după două zile de dietă uşoară a pacientului. A treia zi, piatra va fi adusă la capătul vezicii urinare, iar cu ajutorul unei incizii deasupra anusului va fi extrasă”, se arată într-o lucrare medievală citată de medievalists.com.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
