Cum a murit domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Tratamentul pe care-l pregătea soţia sa a fost refuzat de medici

Mormântul lui Alexandru Ioan Cuza, de la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi

Principele care a reformat ţara în vremuri grele a murit în exil, după ce a fost forţat să abdice şi să părăsească ţara de către membrii „Coaliţiei potrivnice”.

Născut în 1820, la Bârlad, Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România. Forţat să abdice în 1866, după şapte ani de domnie, Alexandru Ioan Cuza a luat calea străinătăţii.

Timp de un an şi jumătate a locuit la Paris, iar în toamna anului 1867 se mută la Oberdöbling, aproape de Viena. Trei ani mai târziu, la indicaţiile medicului, Cuza alege să trăiască la Florenţa, în Italia. Suferind de o boală de plămâni, căreia nu a reuşit să-i de cap în Italia, anul 1971 îl găseşte pe principe în staţiunile balneare din Austria.

În tot acest exil a  încercat să revină în patrie ca persoana privată, dar Consiliul de Miniştri a refuzat să-i acorde permis de intrare în ţară.

În mai 1873, secătuit de boală, se stabileşte la Heidelberg, în Germania, unde voia să-şi dea copiii la şcoli înalte, dar şi să se trateze la medicii renumiţi de aici. Din păcate, avea să sfârşească mai repede decât se aşteptau toţi. Soţia sa, Elena, povesteşte ultimele momente din viaţa domnitorului.
”În apropiere de Heidelberg trecând printr-un tunel (Mont-Cenis), Cuza răci şi se îmbolnăvi. Şi cum era puţin astmatic, pe dată ce sosirăm la hotel (Europa), vroii să-i fac tratamentul pe care-l ştiam eu. Dar prinţul Obolenski, care se afla acolo, ne recomandă un medic, care, după părerea mea ignora sau se făcea că ignorează boala. Prescripţiile lui nu mi se părea de loc(!) eficace şi eu îi spuneam lui Cuza să schimbăm doctorul, căci nu e bun de nimic. Îi aplicai şervete ude cu apă rece pe piept şi pe ceafă. După puţin timp Cuza muri”.

Era data de 15 mai 1873 iar Cuza împlinise de două luni 53 de ani. Diplomaţii români de la Berlin au ajutat familia să-l îmbălsămeze la Heidelberg iar pe 27 mai sicriul ajunge în ţară. A fost aşteptat de o mare de mulţime la Ruginoasa, formată din ţărani, militari, studenţi, dar şi demnitari ai ţării, Elena Cuza venind însoţită de Vasile Alecsandri şi Costache Negri.

Cu acea ocazie au fost trase 21 de salve de tun, iar înmormântarea, de pe data de 29 mai, a fost una cuvenită unui fost şef de stat. A fost înhumat la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale.  Mihail Kogălniceanu a spus atunci următoarele cuvinte: ”Nu greşelile, ci faptele lui Cuza Vodă i-au adus detronarea. Cât va avea ţara aceasta o istorie cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I.”

Jurnalele vremii au consacrat largi spaţii la moartea lui Cuza. Ziarul „Poporul” scrie în ediţia sa: „El este autorul Unirii! El este Creatorul Autonomiei depline a Statului Român; e marele reformator. Veniţi să ne închinăm aceluia care, cu mâini pline, a distribuit pământ la săteni, libertate şi egalitate la toţi, zdrobind împilarea, reînălţând poporul, chemându-l din nou la viaţă* . Iar „Trompeta Carpaţilor”, surprinsă de această ştire neaşteptată,comunică trista ştire astfel: „Cuza Vodă nu mai există în carne şi oase, ci numai în perpetuitate istorică, în legenda naţională”.

Soţia sa, Elena, a mai supravieţuit încă 36 de ani iar în anul 1907 a reînhumat osemintele pe care le-a pus într-o cutie din argint aşezată într-un sicriu de stejar. În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, osemintele au fost mutate la Curtea de Argeş, iar doi ani mai târziu au fost duse la biserica Trei Ierarhi din Iaşi.