Povestea cumplită a primilor studenţi morţi în Experimentul Piteşti. Călăii au fost exterminaţi, ca să nu existe martori
0
Experimentul Piteşti, unul dintre cele mai oribile experimente ale Securităţii, care a avut loc la începutul anilor '50, nu va putea fi niciodată scos pe deplin la lumină întrucât autorităţile comuniste au ascuns dovezi importante. Ca principală cauză a decesului apar afecţiuni care nu puteau să provoace moartea. Mai mult, călăii au fost eliminaţi şi ei la sfârşitul experimentului, pentru a nu mai exista martori.
Experimentul Piteşti, prin care deţinuţii politici au fost siliţi să se tortureze reciproc, a avut aproximativ 5.000 de victime. Majoritatea dintre ei erau studenţi de elită, tineri care se opuneau regimului comunist, dar şi membri ai fostelor partide politice.
Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii deţine extrase de deces ale deţinuţilor morţi în penitenciarul Piteşti. La 10 februarie 1950, conform acestor documente, a murit Şerban Gheorghe, de 30 de ani, care era un student din Constanţa. Moartea lui a fost înregistrată însă două zile mai târziu.
După opt zile, experimentul a mai făcut o victimă: studentul Gheorghe Vătăşoiu, de 22 de ani, din Bucureşti. La 26 februarie, un alt student, Corneliu Niţă, de 23 de ani, din Bacău, a devenit şi el victima sistemului de suprimare. Şi moartea studentului Alexandru Bogdanovici, de 27 de ani, din Soroca, la 15 aprilie 1950, chiar iniţiatorul „reeducării“ a fost consemnată în extrasul de decese pe anul 1950 al Sfatului popular al oraşului Piteşti.
„Ce-i dacă a murit?“
Dacă mulţi tineri studenţi morţi în procesul de reeducare au fost uitaţi, memorialistica oferă date despre sfârşitul lui Corneliu Niţă, student la Politehnică în Iaşi şi la Facultatea de Drept, care făcea parte din grupul de rezistenţă anticomunistă din Moldova. Despre sfârşitul tânărului aflăm din mărturiile foştilor colegi de celulă.
Gheorghe Măruţă rememorează scurta perioadă cât l-a cunoscut pe student, după gratii, în „Mărturii din iadul temniţelor comuniste“, de Gheorghe Andreica: „Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Niţă Cornel“. Apoi, el povesteşte cum decurgea reeducarea: tânărul a fost obligat să se dezbrace, apoi legat cu mâinile la spate. Pentru ca supliciul să fie şi mai dur, între mâini i-a fost pus un par gros şi „doi călăi l-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj până a rămas aşa spânzurat în cea mai dureroasă poziţie.
Apoi, Eugen Ţurcanu, (n.r. - cel care a iniţiat reeducarea prin tortură) a luat o bâră groasă, mare cam cât mâna unui om şi a început să-l lovească“. Ceea ce urmează întrece orice închipuire: „La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se. Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i-au sărit mai mulţi dinţi din gură. Ochii i-au sângerat holbaţi gata să iasă din orbite, cu groază şi spaimă tipărită în ei. Începu să vomite cu chiaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche. Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir căci fiecare clipă părea o veşnicie. La un moment dat, a scăpat capul în jos, dând semnal de moarte. Chiar şi astfel cu capul bălăgănind fără viaţă l-a mai lovit de câteva ori până când unul din cei ce-l ţineau spânzurat, îi zise lui Turcanu: «A murit». «Dă-l în p… mă-sii! Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puţin»“.
Şi astfel viaţa sa s-a sfârşit ca urmare a unui experiment mai grotesc decât inchiziţia. După mulţi ani, trupul său a fost transferat în Cimitirul Central din Bacău. De mormântul său s-au îngrijit câţiva bătrâni, care au murit şi ei de câţiva ani, astfel că victima călăilor din penitenciarul Piteşti a fost uitat cu totul.
„Dormeam pe aceeaşi scândură“
Petru C. Baciu, liderul mişcării de rezistenţă din zona Moldovei, în „Răstigniri ascunse“, rememorează scurta viaţă a tânărului mort în Experimentul Piteşti: „L-am cunoscut pe Corneliu Niţă de la distanţă, locuiam în acelaşi cartier. Era coleg de an la acelaşi liceu cu fratele meu mai mic, Aurel. Ne întâlneam aproape zilnic şi aveam relaţii cu el doar de bună ziua. L-am cunoscut bine şi ne-am legat pururi sufleteşte în închisoarea Suceava, în toamna anului 1949. Dormeam pe aceeaşi scândură şi pe aceeaşi bucăţică de rogojină până în luna ianuarie, când a plecat la moarte la închisoarea Piteşti. Am rămas stingher precum în urma carului funebru, aşteptând să-mi vie şi mie rândul, între zidurile sinistre ale închisorii Suceava, în lanţuri şi izolat de unul singur multă vreme. Aici am aflat de uciderea lui la Piteşti, zdruncinându-mi şi mai mult zbuciumul zilelor şi nopţilor de teroare şi chin“.
Fostul coleg de celulă i-a căutat mormântul când a ieşit din închisoare. „O cruce fumurie, semnul răstignirii lui Hristos, te veghează. Sinistra pătimire de la Piteşti s-a risipit demult. Privesc chipul tău de pe marmura crucii. Ai rămas tot tânăr. Alături, pe aceeaşi placă de marmură albă, chipurile părinţilor tăi“. Petru C. Baciu a murit în vara anului trecut, la vârsta de 95 de ani.
Eugen Ţurcanu Arhivă CNSAS
„S-au întocmit acte false de înmormântare“
Cum se ascundeau ororile sistemului aflăm chiar de la cei care le uzitau, în urma anchetei care a avut loc câţiva ani mai târziu, în 1954. Anchetele, interogatoriile şi declaraţiile se află în arhiva CNSAS. Toţi cei care au participat la acest experiment au fost anchetaţi şi au primit diverse condamnări.
Fostul director al penitenciarului Piteşti, Alexandru Dumitrescu, a povestit în cadrul anchetei ceea ce-şi amintea: „Au murit mai mulţi deţinuţi al căror nume nu mi le amintesc, însă datorită acţiunii de aşa zisă demascare au murit următorii: Velicu şi Şerban care s-au aruncat de la etaj la interval de o săptămână unul după altul, prin luna ianuarie la sfârşit, în 1950. Ei făceau parte din camera nr. 4 Spital, unde se făceau demascările“. Tragediile nu s-au oprit, deşi la penitenciar a venit însuşi capul Securităţii din Piteşti, colonelul Mihail Nedelcu. Iată cum relatează fostul director cele întâmplate. „La vreo două-trei zile după plecarea domnului Nemeş Iosif (inspector M.A.I.), a venit la penitenciar domnul colonel Nedelcu Mihail, care mi-a spus următoarele: «Am primit ordin de la DGSS să vin la tine şi să anchetez motivele pentru care s-au aruncat de la etaj cei doi deţinuţi, după care trebuie să raportez rezultatele imediat». Faţă de acest lucru eu i-am raportat următoarele: «Domnule colonel, eu v-am raportat motivele: bătaia care se practică în camera 4 Spital, în acţiunea de aşa zisă demascare şi aceşti doi deţinuţi s-au sinucis de frica bătăii».
În urma celor spune se de mine, domnul colonel mi-a spus că totuşi vrea să meargă sus şi împreună am mers la camera 4 Spital. Aici, domnul colonel văzând pe unii deţinuţi cu semne la ochi şi pe faţă a întrebat în general ce s-a întâmplat acolo, la care primul a luat cuvântul Ţurcanu Eugen spunând următoarele: «Domnule colonel, bandiţii ăştia (se referea la cei bătuţi) în loc să-şi vadă de treabă şi să-şi execute pedeapsa respectând regimul penitenciarului, s-au apucat aicea să se organizeze în mod legionar, motive pentru care administraţia penitenciarului a luat o serie de măsuri de restricţie împotriva noastră, fapt care ne-a determinat să-i lovim». În urma celor spuse de Ţurcanu Eugen s-au mai antrenat în discuţie completându-l şi confirmând încă o serie de deţinuţi, printre care şi cei bătuţi, aceştia din urmă spunând că merită într-adevăr această bătaie. La aceasta, domnul colonel le-a răspuns: «Măi, înţeleg atitudinea voastră atunci când România ar fi o insulă pe coasta Americii, însă când noi suntem vecini cu U.R.S.S.-ul şi U.R.S.S.-ul ne-a scăpat de ocupaţia fascistă, voi în loc să-i mulţumiţi aveţi acţiuni duşmănoase împotriva ei»“.
În continuare, fostul director al penitenciarului povesteşte puterea pe care o avea Eugen Ţurcanu, fost legionar convertit la comunism, în cadrul centrului de detenţie: „După ce a plecat domnul inspector general Nemeş Iosif de la penitenciarul Piteşti, într-adevăr, s-a respectat ordinul dat de el în legătură cu faptul să nu se mai bată deţinuţi, însă această situaţie a durat până pe la 15-20 martie 1950, când s-au terminat demascările seriei a doua de deţinuţi. Vreau însă să arăt că nu pot preciza cu certitudine că bătaia deţinuţilor a sistat în total, deoarece pe la 15 martie a venit la mine Marina Ion şi deţinutul legionar Ţurcanu Eugen care mi-au solicitat camera nr 3 secţia Spital, motivând că această cameră le este necesară pentru a sta de vorbă cu unii deţinuţi asupra unor probleme pe care nu le poate discuta în faţa celorlalţi deţinuţi din camera 4. Mai târziu am aflat de la gardianul Lăzăroiu Nicolae că în camera 3, Ţurcanu mai bătea câte un deţinut pe care îl aducea acolo pentru a-şi face demascarea, după care în ducea în baie, unde îl punea să scrie tot ce deţinutul recunoscuse verbal în faţa lui Ţurcanu“.
Într-un alt interogatoriu, Alexandru Dumitrescu dezvăluie faptul că în perioada experimentului „au murit 4 deţinuţi. Doi dintre ei s-au aruncat de la etaj, iar doi au murit în urma bătăii ce au primit-o. Pentru aceştia s-au întocmit acte false de înmormântare specificându-se că au murit de moarte naturală“.
„Am participat efectiv la bătăi“
Alexandru Popa a recunoscut în faţa organelor de anchetă implicarea sa în Experimentul Piteşti. „Precizez că în perioada 20 septembrie 1949 – 6 iunie 1950, timp în care am fost deţinut în penitenciarul Piteşti am desfăşurat activitate criminală împotriva ordinei sociale din R.P.R. în urma directivelor date de legionarul Ţurcanu Eugen. Sub forma aşa-ziselor demascări la camerele 4 Spital, cantina de la subsol şi camerele de la secţia parter, din dispoziţiile date de legionarul Ţurcanu Eugen am avut un rol de conducere. Am organizat echipe pentru bătaia şi maltratarea deţinuţilor şi am participat efectiv la aceste bătăi. (...)
Alexandru Popa Arhivă CNSAS
Deţinutul era imobilizat prin astuparea gurii cu un căluş, era legat la ochi, i se lega mâinile şi picioarele şi era bătut de 2-3 deţinuţi care erau instruiţi de subsemnatul, cu picioarele de la pat, cu cozi de mătură, cu curele, până rămânea în nesimţire. Erau ţinuţi în picioare în poziţie forţată (într-un picior sau cu ochii la lampă, cu o greutate în spate de circa 40 – 50 kilograme) zile şi nopţi, până cădea în nesimţire. Se punea sare multă în mâncare şi nu li se dădea apă să bea. Se mai folosea un vas cu apă care era la o înălţime de 3 metri şi din acel vas în timp de 3-4 zile curgea câte o picătură de apă în capul deţinutului care era legat într-o poziţie care nu-i permitea să se mişte. Deţinutul era ţinut în această teroare până-şi pierdea minţile“. Alţi torţionari îi punea pe deţinuţi „să urineze în gamela de mâncare sau să-şi facă necesităţile şi apoi să le dea să bea sau să mănânce excrementele. Deasemeni îi desbrăca complect şi-i punea să se scuipe în fund şi după aceea îi punea să lingă şi să se sărute în fund. Aveau un aparat în care se introduceau degetele dela mâinile şi picioarele deţinuţilor şi în altul în care se agăţa părul după cap“.
Cauze ale morţii: insuficienţă cardiacă, TBC pulmonar
Arhivă CNSAS
Nicio victimă a odiosului experiment nu are trecut pe certificatul de deces adevărata cauză a morţii, ci diagnostice care nu ar putea produce moartea, încercând, astfel, să şteargă orice urmă a crimelor. Inclusiv cei executaţi în urma unor simulacre de procese aveau trecute pe certificatele de deces diverse afecţiuni.
Un fost medic al penitenciarului Gherla în acei ani, unde a continuat Experimentul Piteşti, Viorel Bărbos, mărturiseşte într-un interogatoriu luat în timpul anchetei care i-a adus condamnarea, că în perioada iunie 1950 – decembrie 1951 au fost torturaţi mai mulţi deţinuţi de către legionari, dar că el îi ştergea din registru sau le trecea drept cauză a morţii insuficienţa cardiacă sau TBC pulmonar.
„La Beluciu C-tin am trecut diagnostic TBC pulmonar care era un diagnostic real prin faptul că suferea de acea boală, însă cauza morţii a fost agravarea bolii de pe urma torturilor“. Un alt caz, o altă crimă: „La Popescu Petre am trecut insuficienţă cardiacă, hepatită cronică, care nu a fost un diagnostic real, deoarece el a murit numai din cauza bătăilor şi torturilor care i-au slăbit inima“. „La primul caz de deces, omorât prin bătaie, am văzut cadavrul deţinutului la infirmerie unde a fost adus pe targă sub menţiunea că e grav bolnav. Când m-am deplasat să-l văd, a trebuit să constat că deţinutul era mort de câteva ore şi ţinut în celular până după ora închiderii. Examinând am constatat urme de bătaie pe corp şi o vânătaie în dreptul inimii. Mi s-a spus ca pe certificatul de moarte să nu trec că ar fi murit de la bătaie, să caut un diagnostic, de preferinţă boală de inimă, pentru a motiva moartea lui“.
Tot medicul spune, în interogatoriu, că un inspector i-a spus că la Gherla vor fi aduşi de la Penitenciarul Piteşti un lot de deţinuţi legionari, dintre care unii „vor întreprinde o acţiune de demascare pentru scoatere de informaţii“. „Mi s-a spus că această acţiune să fie ţinută în secret şi în eventualele cazuri mortale să căutăm să punem diagnostice ireale pentru a nu se afla adevărata cauză a morţii acelor deţinuţi care eventual ar muri“.
Experimentul Piteşti a fost oprit în anul 1952, iar cei implicaţi în crunta teroare au fost judecaţi în spatele uşilor închise. 22 de inculpaţi au fost condamnaţi la moarte, iar cadrele din Securitate au primit sentinţe de câţiva ani.
Vă mai recomandăm:
Securitatea şi Dosarul „Litoral '77“. Cum au fost spionaţi toţi turiştii români şi străini
Se încarcă comentariile...
