Daniel Burchiu, medic psihiatru: „Simptomele depresiei te învăluie încetul cu încetul până te transformă“

Daniel Burchiu, medic psihiatru: „Simptomele depresiei te învăluie încetul cu încetul până te transformă“

FOTO Arhivă

Numărul persoanelor care manifestă semne ale depresiei este în creştere, dar al celor care se prezintă la medic şi care beneficiază de tratamentul corect pentru a putea scăpa de această afecţiune rămâne constant şi foarte redus, avertizează medicul psihiatru Daniel Burchiu, de la Spitalul Municipal din Aiud.

Ştiri pe aceeaşi temă

Un român din cinci ştie bine ce este depresia, fie din proprie experienţă, fie indirect, prin cineva apropiat. Foarte puţini dintre ei apelează, însă, la medic. Psihiatria este încă un domeniu tabu în România, o sperietoare de care oamenii fug, de teama mentalităţilor care persistă încă la noi: te duci la psihiatru, eşti nebun. Din această cauză, foarte multă lume seră în tăcere de depresie, de cele mai multe ori alături de o familie care nu ştie ce se întâmplă. Daniel Burchiu face parte dintr-o nouă generaţie de medici psihiatri, în temă cu procedurile noi, capabil să facă psihoterapie şi să abordeze fiecare pacient în parte ca pe o fiinţă umană pe care o are personal în grijă.
 
De ani buni, tratează cu rezultate foarte bune depresia, printre alte afecţiuni psihice. La cei 38 de ani ai săi, este calm, pare stăpân pe el şi, mai ales, este în mod vizibil foarte pasionat de ceea ce face. A acceptat o discuţie despre „România tristă“, despre simptome şi despre soluţiile acestei drame care ne consumă zi de zi la nivel naţional. Este medic la Spitalul Municipal Aiud şi oferă consultaţii şi la cabinetul său privat.
 
„Weekend Adevărul“: Pentru început, o întrebare directă şi generală: ce este depresia? De fapt sunt mai multe întrebări legate de asta: care sunt semnele, cum o recunoaştem şi ce trebuie să facem?
 
Dr. Daniel Burchiu: Este foarte important să începem prin a puncta faptul că depresia este o boală. În consecinţă, este la fel de important să înţelegem că ea trebuie tratată. Şi pentru a începe într-o notă optimistă, precizez încă de la început că depresia se poate vindeca. Manualul de diagnostic şi clasificare statistică a tulburărilor mintale aparţinând Asociaţiei Psihiatrice Americane spune că există câteva criterii de diagnostic pentru depresie. Un prim simptom ar fi dispoziţia depresivă în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi. Asta s-ar traduce prin sentimente de tristeţe sau vid interior, sentimente de lipsă a speranţei. Un alt simptom este legat de diminuarea interesului sau plăcerii pentru aproape toate activităţile. Alte simptome ţin de scăderea sau creşterea în greutate de peste 5% într-o lună, creşterea sau diminuarea apetitului aproape în fiecare zi, semnalarea insomniei sau hipersomniei, agitaţie sau lentoare psihomotorie, oboseală, lipsă de energie, sentimente de inutilitate sau de vinovăţie. Ar mai fi diminuarea capacităţii de gândire sau de concentrare, dificultatea de a lua decizii. Se ajunge la gânduri recurente de moarte, ideaţie suicidară recurentă fără un plan anume sau tentativă de suicid ori un plan specific pentru comiterea suicidului. Cum spuneam, dintre toate aceste simptome, pentru diagnostic, cel puţin unul dintre simptome este fie dispoziţie depresivă, fie pierderea interesului sau plăcerii. Ca să vorbim despre depresie, episodul prin care trece persoana nu poate fi atribuit efectelor fiziologice ale unei substanţe sau ale unei afecţiuni medicale. O altă condiţie ar fi aceea ca apariţia episodului depresiv să nu poată fi mai bine explicată de o altă tulburare psihiatrică.
 
Cum îşi dau seama oamenii că ar trebui să meargă la medic? Dacă nici măcar nu mai înţelegi ce e cu tine, cum realizezi că suferi de depresie?
 
În practica medicală de zi cu zi, pacienţii suferind de depresie se prezintă la cabinetul medical deranjaţi frecvent de insomnia sau de starea de astenie prelungită, acuză lipsa de energie resimţită ca o stare de slăbiciune. Au dificultăţi la adormire, dar mai caracteristice sunt insomniile de trezire, adică scurtarea somnului cu câteva ore şi dificultăţi majore de a readormi. Acestea se repetă noapte de noapte şi sunt acompaniate de ideile dominante micromanice: idei de vinovăţie, de inutilitate, autoacuzare, incurabilitate, lipsa speranţei, pesimism, sentimente de devalorizare. Cu aceste gânduri se realizează de cele mai multe ori actul suicidar. În ceea ce priveşte senzaţia de lipsă de energie, ea este în general atât de intensă, încât cele mai obişnuite comportamente necesită un efort mare, de neînţeles, din partea pacientului. Acte simple, cum sunt cele de spălat, îmbrăcat, plimbări, discuţii, privitul la televizor ajung să pară extrem de dificile, epuizante, de neîndeplinit şi îi răpesc mult mai mult timp pacientului decât de obicei. Alteori, pacienţii acuză simptome de anxietate resimţite sub forma unor temeri sau îngrijorări continue sau o teamă care poate fi prezentă pe parcursul întregii zile fără o cauză care să poată fi definită. În multe cazuri, pacienţii devin mai iritabili, observă că se enervează din orice şi că nu mai au răbdare pentru nimeni şi nimic, nici măcar pentru persoanele dragi, ceea ce sporeşte sentimentul de suferinţă interioară. Se asociază uneori o intoleranţă la gălăgie sau la lumină, pacienţii sunt deranjaţi de multe ori de lumina din casă sau de zgomotele obişnuite făcute de copii. 
 
Ce se întâmplă, de fapt, cu persoana în cauză?
 
Aceste elemente au ca urmare retragerea socială, izolarea în cameră, nevoia de a petrece timpul singuri. Apariţia acestei predispoziţii la izolare este precipitată şi de simptomul care poartă numele de anhedonie – pierderea interesului sau a plăcerii pentru activităţi care altă dată produceau bucurie. Oamenii îşi neglijează hobby-urile, nu reuşesc să mai resimtă elementul de distracţie, nu le mai pasă de nimic, de cele mai multe ori, apare şi o diminuare semnificativă a dorinţei sexuale. Un element greu de suportat este pierderea capacităţii afective, pierderea sentimentelor faţă de cei dragi. În decursul discuţiei purtate în cabinetul medical aud de multe ori sintagma: „domnul doctor, eu nu am fost aşa, nu mă mai recunosc“.
 

FIGURA CARE VĂDEŞTE TRISTEŢEA

 
Cum vă daţi seama că cineva trece printr-un episod depresiv, când intră la dumneavoastră în cabinet?
 
Elementul central este dipoziţia tristă, dar de multe ori, pacienţii nu o conştientizează decât atunci când cineva observă această schimbare şi o aduce în discuţie sau când medicul, în cadrul interviului psihiatric, o punctează. Se asociază cu lipsa de speranţă, pesimism, sentimentul de vid interior, convingerea pacientului că nu se va mai vindeca, nesiguranţa, dificultăţi în luarea deciziilor şi o stimă de sine scăzută. Faciesul pacientului are de multe ori un aspect caracteristic, vădeşte tristeţea, iar mişcările reduse la nivelul corpului, hipomobilitatea, asociate cu o lipsă de atenţie în alegerea vestimentaţiei, scăderea interesului pentru aspectul exterior şi o preferinţă pentru culorile terne, întregesc aspectul pacientului cu depresie.
 
Ţinând cont de ceea ce spuneţi, probabil că apar probleme şi la locul de muncă…
 
Da, în cele mai multe cazuri, scade mult randamentul profesional, iar atunci când episodul depresiv este unul moderat sau sever, persoanele în cauză nu mai fac faţă. Nici profesional, şi nici social şi familial.
 
Care sunt efectele asupra apropiaţilor sau percepţia acestora despre ce se întâmplă?
 
Dacă afecţiunea e recunoscută timpuriu şi pacientul apelează la medicul psihiatru, impactul depresiei este limitat. Se întâmplă de obicei în acele cazuri în care simptomele depresiei se dezvoltă în legatură cu un eveniment psihotraumatizant – un deces, un accident, un divorţ, un eşec profesional, pierderea locului de muncă etc. – iar schimbările la nivelul pacientului se derulează mai rapid. Atunci sunt conştientizate de pacient şi de anturaj şi de obicei se relaţionează cu evenimentul în cauză, de exemplu: „domnul doctor, soţia mea e forte schimbată de când a murit mama ei, acum o lună...“. De multe ori, însă, depresia îşi face loc lent în viaţa unui om. Simptomele depresiei te învăluie încetul cu încetul, în aşa fel încât transformarea ta, ca om, într-o cu totul altă persoană se produce pe nesimţite. Nu este o modificare bruscă. În multe cazuri, pacienţii prezintă un interval de câteva luni sau ani până la prezentarea la medic. În această situaţie, impactul afecţiunii asupra pacientului şi a anturajului este maxim. Persoana în cauză se găseşte într-o continuă suferinţă interioară. 
 

„FAMILIA TE ACUZĂ CĂ TE PREFACI“

 
Cum ar trebui să reacţioneze anturajul?
 
Cel mai dureros aspect al acestei suferinţe este că ea nu e înţeleasă de persoanele dragi. De multe ori, se ajunge în situaţia în care familia te acuză că te prefaci, că eşti leneş, că nu vrei să mai munceşti, să mai înveţi sau că nu mai participi la bunul mers al casei. Cei din jur nu pot înţelege cum adică eşti tot timpul obosit, cum nu ai chef sau putere să te ridici din pat, de ce nu vrei să te uiţi la un film, să ieşi la plimbare, să mergi la un chef, de ce ai tot timpul faţa aia de nemulţumit şi nu îţi mai place nimic, de ce eşti mereu nervos şi te deranjează orice, sau nu mai ai răbdare pentru nimic? Pacientul se simte neînţeles, de multe ori simte că este o povară pentru familie şi dezvoltă idei de vinovăţie şi autoacuzare. În consecinţă, face eforturi considerabile pentru „a ţine pasul“, pentru a se achita de îndatoririle profesionale, familiale sau sociale iar aceste eforturi, prin consumul de energie suplimentar, „adâncesc depresia“. De asemenea, faptul că activităţile pacientului nu au randamentul aşteptat şi de multe ori rezultatul acţiunilor sale este sub aşteptări face loc sentimentelor de devalorizare; pacientul resimte totul ca pe un eşec. Cum să vă spun: se simte lipsit de valoare şi, în consecinţă, dezvoltă idei conform cărora nu merită sa fie apreciat, nu merită să fie iubit, iar în cazuri de depresie severă, poate considera că merită să fie pedepsit, că este responsabil pentru toate neajunsurile din viaţa celor dragi sau chiar din univers –  idei delirante de vinovăţie. Pe fondul acestor tulburări de gândire apar, de cele mai multe ori, comportamentele suicidare. 
 
 
O întrebare obligatore este următoarea: se vindecă depresia?
 
De fapt, aceasta este întrebarea-cheie. Depresia trebuie înţeleasă ca o afecţiune care se poate prezenta sub două forme, din punct de vedere al evoluţiei: putem întâlni depresia sub forma unui episod depresiv unic în viaţa unui pacient sau sub forma unei tulburări depresive recurente, afecţiune care presupune succesiunea mai multor episoade depresive la intervale de timp variabile. Trebuie specificat că episodul depresiv poate fi încadrat şi într-o altă afecţiune, care poartă denumirea de tulburare afectivă bipolară, caz în care se asociază de-a lungul evoluţiei acestei tulburări cu episoade maniacale sau hipomaniacale. Revenind la întrebarea de mai sus, dacă avem în vedere evoluţia simptomelor de depresie de-a lungul unui episod depresiv, putem afirma cu convingere că episodul depresiv poate evolua spre vindecare în condiţiile în care se apelează la strategii terapeutice corespunzătoare. Vindecarea poate lua forma remisiunii – starea în care există simptome puţine sau nu există deloc timp de cel puţin opt săptămâni, sau a recuperării – perioada de după remisiune, în care, timp de cel puţin opt săptămâni, nu există simptome de boală. Statistica, însă, ne spune că rareori episodul depresiv este singular. 80% din persoanele care suferă pentru prima dată de o tulburare de dispoziţie sunt predispuse la cel puţin încă o astfel de tulburare de-a lungul vieţii. 
 

DE CE MOR NEURONII

 
Ce trebuie să facă o persoană dacă observă că boala se întoarce?
 
Pacientul cu depresie, tratat corespunzător evoluează înspre remisiune, respectiv recuperare. Fiecare nou episod tinde să apară mai devreme şi să debuteze mai brusc. Sunt importante demersurile de psihoeducaţie care urmăresc familiarizarea pacientului cu boala. Pacientul este încurajat să cunoască în detaliu amanuntele referitoare la tulburarea depresivă, un pacient informat fiind pregătit să recunoască semnele afecţiunii cât mai devreme, acest demers fiind de folos în scopul iniţierii cât mai timpurii a strategiilor terapeutice. În acest fel, dezvoltarea episodului depresiv este limitată, iar impactul asupra pacientului este minim. Tot aici trebuie punctat următorul aspect: în cadrul episodului depresiv, au loc la nivelul neuronilor anumite modificări biochimice care presupun existenţa unor concentraţii toxice ale unora dintre mediatorii chimici, ceea ce are ca urmare directă moartea celulelor neuronale. După fiecare episod depresiv, creierul nostru este în suferinţă, iar recuperarea nu este niciodată completă, astfel încât atitudinea corectă a medicului, în strânsă colaborare cu pacientul, este să depună toate eforturile posibile, astfel încât un nou episod depresiv să fie evitat.
 
Medicamente sau psihoterapie?
 
Ambele metode sunt larg disponibile în ţara noastră şi trebuie specificat că arsenalul terapiilor medicamentoase este acelaşi ca şi în ţările cele mai dezvoltate. 
 
Femeile sunt mai predispuse la această boală decât bărbaţii? Sau invers?
 
În România, aproximativ 10% din populaţie suferă în mod direct de acest diagnostic, adică în jur de două milioane de oameni şi există date care arată că doar 25% din ei se tratează în mod adecvat. Este de două până la trei ori mai frecventă în rândul femeilor decât al bărbaţilor. Începând cu 2012, la nivel global, depresia a devenit a doua cauză de suicid pe segmentul de vârstă 15-29 de ani, iar la nivelul Europei, datele spun că zilnic, 400 de oameni se sinucid. Se estimează că la nivel global, în anul 2020, depresia va deveni a doua cauză de dizabilitate, după afecţiunile cardiovasculare. Un român din cinci suferă de depresie sau are în familie pe cineva.
 

MAI MULTE CONSULTAŢII ÎN PRIVAT

 
Consideraţi că există o problemă în ceea ce priveşte apelarea la medicul psihiatru? Este o ruşine să mergi la medicul psihiatru? Înseamnă că ai eşuat?
 
Există o mentalitate greşită la nivelul societăţii noastre în ansamblu. Mulţi dintre pacienţi trebuie să depăşească un prag psihologic împovărat de ruşine, teama de etichetare, stigma socială şi anxietatea în legătură cu medicamentele pe care ar trebui să le utilizeze, iar această problematică reprezintă o provocare zilnică pentru mine, deoarece e nevoie să muncesc din greu în sensul dezrădăcinării acestor idei preconcepute. Mulţi pacienţi apelează la consultaţiile private, cu toate că sunt asiguraţi şi se întâmplă de multe ori să am, într-o zi, mai multe consultaţii în cabinetul particular decât în sistemul de stat, una dintre principalele temeri fiind aceea de a nu figura în sistem cu un diagnostic psihiatric. Există o anxietate extremă derivată din faptul că anturajul de prieteni şi cunoştinţe ar putea afla că pacientul/pacienta a bifat un consult psihiatric, deoarece percepţia socială în multe cazuri este că doar „nebunii“ merg la medicul psihiatru.
 
Doar „nebunii“ merg la medicul psihiatru?
 
Dacă ar fi să fac un joc de cuvinte, aş spune că doar nebunii nu o fac. Dincolo de glumă, pacientul apelează la consultul de specialitate psihiatrică foarte târziu, de cele mai multe ori. Tulburările de anxietate şi cele depresive duc la o suferinţă interioară greu de suportat. Este un moment în care pacientul a bifat oricum multe consulturi de altă specialitate, în cele mai multe cazuri a urmat diverse scheme terapeutice ineficiente şi, în final, se găseşte faţă în faţă cu ultima soluţie, uneori sugerată timid de unul dintre specialiştii abordaţi anterior sau de către medicul de familie: consultaţia de specialitate psihiatrică. În cele din urmă, pacientul este complet nevinovat. Este vorba despre o lipsă de educaţie la nivelul întregii societăţi, sunt urmările fireşti ale multor zeci de ani din comunism, când specialitatea psihiatrică era ignorată cu desăvârşire, spitalele de psihiatrie prezentau condiţii mult sub limita oricărei demnităţi umane, iar pacienţii psihiatrici erau statistic inexistenţi.   
 
Dumneavoastră personal ce faceţi în aceste condiţii? 
 
Încerc să echilibrez această situaţie în primul rând printr-o atitudine prietenoasă, deschisă, mă comport astfel încât să încurajez persoana din faţa mea să renunţe la orice inhibiţie, să vorbească deschis, să uite de toate acele gânduri care „l-au ajutat“ să nu apeleze la mine la momentul potrivit. Relaţia medic-pacient în psihiatrie este de o importanţă crucială în demersul terapeutic, astfel încât atitudinea critică a medicului, lipsa de empatie şi tendinţa de a judeca nu îşi au locul aici. Impactul tratamentului este, de obicei, covârşitor în sens pozitiv, prin compensarea parţială a suferinţei interioare a pacientului produsă de simptomele depresive, astfel încât revederea cu pacientul, la control, este una mult mai relaxată, fiind între timp convins deja de beneficiile terapeutice. E vital să încurajăm minimalizarea stigmei pe care o atrage consultul psihiatric, respectiv diagnosticul de boală psihică, astfel încât să dispară complet inhibiţiile în legătură cu prezentarea la medicul psihiatru. (Interviu realizat de OVIDIU HAŢEGAN)
 
CV Dr. Daniel Ioan Burchiu:
2012 - prezent: Medic specialist psihiatru – Spitalul Municipal Aiud
2009 - prezent: Cursul de Terapie prin Hipnoză
2007 - prezent: Cursul de Psihoterapie Pozitivă
2006 - 2011: Stagiu de rezidenţiat în specialitatea Psihiatrie Adulţi – Spitalul Clinic Judeţean, Cluj-Napoca
2005 - 2006: Stagiu de pregătire practică la Secţia Clinica Chirurgie I si Secţia Clinica Medicala I, Cluj-Napoca
1998 - 2004: Universitatea de medicină şi farmacie ”Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca, Facultatea de Medicină, Specializarea Medicină Generală, Diplomă de licenţă.
1994 - 1998: Colegiul Naţional ”Horea, Cloşca şi Crişan”, Alba Iulia, secţia: Matematică - Fizică, Diplomă de bacalaureat.
 
 
 
 
 
 
citeste totul despre: