Avocatul care s-a luptat pentru drepturile românilor din Transilvania

Avocatul care s-a luptat pentru drepturile românilor din Transilvania

Ioan Mihu a fost unul dintre cei mai mari luptători pentru drepturile românilor din Ardeal

Personalitate complexă şi reprezentativă a istoriei Transilvaniei de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi primele decenii ale celui următor, Ioan Mihu şi-a pus amprenta pe multe domenii ale vieţii sociale, economice, naţionale şi culturale a românilor ardeleni. Cea mai mare realizare a sa a fost înfiinţarea Fondului pentru teatru român din Ardeal.

Ştiri pe aceeaşi temă

Dr. Ioan Mihu s-a născut la 17 octombrie 1854 în satul Vinerea, aşezat la marginea de sud a istoricului „Câmp al Pâinii”, vestit prin crâncena bătălie pe care Pavel Chinezu, voievodul român, a dus-o cu armatele turceşti în 13 octombrie 1479.
 
După terminarea studiilor de Drept, Ioan Mihu a devenit unul dintre cei mai activi militanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania dintre anii 1885-1920. El a iniţiat şi a consolidat curentul activist al mişcării româneşti din Ardealul austro-ungar, pe fundamentarea doctrinei înnoitoare, a realizării emancipării românilor prin consolidarea clasei mijlocii, prin activism economic, cultural, social. 
 
Ideile sale, privite de unii conducători ai mişcării ardelene cu rezerve şi neîncredere, la început, s-au dovedit a fi soluţia realizării programului de la 1881, de câştigare a drepturilor naţionale, dar nu prin activitate parlamentară la Budapesta. Astfel că, atunci, când Partidul Naţional Român a concluzionat că, în primul rând, printr-o dezvoltare economică a burgheziei româneşti din Ardeal se pot obţine drepturi politice egale cu ale conlocuitorilor din această provincie, în vara anului 1910, lui Mihu i s-a încredinţat de către fruntaşii politici români (Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida Voevod, Teodor Mihali) ducerea tratativelor cu guvernul maghiar, în vederea unei împăcări între români şi maghiari. În acest scop, în 22 iunie 1910, Ioan Mihu a întocmit un memoriu pe care, cu acordul fruntaşilor români, l-a înaintat în 23 septembrie 1910, părţii maghiare. După întoarcerea acasă, Mihu s-a invitat la Vinerea, la 25 septembrie 1910, pe Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Aurel Vlad şi Valeriu Branişte pentru a-i informa despre convorbirile avute cu reprezentanţii maghiarilor. Aceste discuţii apar în cartea „Spicuiri din gândurile mele” ca şi „Consfătuirea de la Vinerea”.
 
La 17 decembrie 1910, regele Carol I, preocupat şi el de îmbunătăţirea relaţiilor româno – maghiare, pentru o cât mai bună informare, l-a chemat într-o audienţă pe dr. Ioan Mihu, care i-a oferit un exemplar din memoriul înaintat guvernului maghiar. Începând cu anul 1883, când s-a stabilit la Orăştie, Ioan Mihu a pus bazele unui curent de activism politic îmbrăcat în programul dezvoltării economice, a românilor din zonă. Orăştie a devenit în scurt timp a cincea zonă de puternic românism în statul dualist austro-ungar şi a doua zona economică a românilor din Ardeal. Lupta sa a început cu înfiinţarea „Băncii  Ardeleana”, cu capital pur românesc, pe care o conduce efectiv, sprijinind mişcarea economică a românilor din zonă. Începând din anul 1887, este ales în Comitetul de Conducere al Partidului Naţional Român până în anul 1907
 
În anul 1898 a fost ales director al „Astrei” la Deva, iar în anul 1908, la Oraviţa, a devenit preşedinte al „Societăţii pentru fondul de teatru român”, o instituţie cu o imensă importanţă pentru viaţa culturală din Ardeal. Scopul Societăţii era de-a strânge fonduri pentru a ridica un Teatru  Naţional românesc, ca răspuns  la  propaganda  de maghiarizare prin teatru. De numele dr. Mihu se leagă două mari realizări ale teatrului românesc din Ardeal: modificarea statutelor şi crearea unui fond destinat a premia şi publica piese originale româneşti şi „colecţiuni de muzică populară românească”, în acest scop făcând o donaţie de 10.000·de coroane. În anul 1910 a creat printr-o donaţie de 25.000 de coroane „Fondul ziariştilor români”, conştient de rolul hotărâtor al presei, alături de teatru şi de alte acţiuni culturale în consolidarea ideii de unitate naţională.
 
S-a retras la Vinera în anul 1912, bătrân şi bolnav, dar a rămas în permanent contact cu conducătorii românilor din Transilvania. În 5 noiembrie 1918, în apropierea convocării Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie, redactează un document-program intitulat „ Un crâmpei de gânduri în preajma Adunării Naţionale de la Alba-Iulia”. După Marea Unire i s-a oferit candidatura pentru Parlamentul României - în 1919, prin Iuliu Maniu şi un portofoliu ministerial în guvernul României - în 1921, prin Ion I.C. Brătianu. 
 
Regele Ferdinand I l-a decorat cu Ordinul „Coroana României” în grad de Mare Cruce iar Societatea Regală Geografică Română l-a ales între membrii săi. De asemenea, miniştrii guvernului liberal i-au îndeplinit o dorinţă mai veche şi au înfiinţat la Orăştie o şcoală de arte şi meserii. A murit în 2 iulie 1927 în casa sa din Orăştie, fiind înmormântat în satul natal Vinerea.
 
 
citeste totul despre: