Bărbatul românesc

Nu-mi plac generalizările. De aceea, precizez de la început că nu toţi bărbaţii din România pot primi calificativul din titlu, ci doar cei aleşi!

Nu-mi plac generalizările. De aceea, precizez de la început că nu toţi bărbaţii din România pot primi calificativul din titlu, ci doar cei aleşi! Numai că, deosebit de străvechea vorbă „mulţi veniţi, puţin aleşi", în acest domeniu aleşii sunt puzderie. Nici n-aş fi scris articolul dacă în vremea din urmă n-aş fi inventariat în preajma mea legiuni purtând cu demnitate emblema „bărbatului românesc". Atât de mulţi încât mai să cad în păcatul, pe care îl condamn de câte ori dau peste el, al generalizării. Dar mie nu de bărbatul românesc îmi este în primul rând, ci de bietele femei care au ghinionul să dea peste el. Nu cred să existe o idee mai funestă pentru o femeie din România decât aceea a măritişului! Probabilitatea de a da peste un bărbat românesc este incomparabil mai mare decât a da peste un bărbat pur şi simplu, fie el şi din România. Şi, de fapt, cuvântul măritiş nici nu este cel mai potrivit pentru aceste situaţii, pentru că este vorba nu atât despre o căsătorie între egali cât despre un fel de adopţie. Când dă peste un asemenea specimen, femeia nu se mărită, ci mai degrabă înfiază. Pentru că îşi ia în cârcă o fiinţă neajutorată, infantilă, care nu se pricepe la mai nimic important, în schimb e alintată, râzgâiată, plină de pretenţii, în legătură cu ultimele, bărbatul românesc fiind incapabil să facă mărunte calcule privind oportunitatea sau chiar posibilitatea.

Bărbatul românesc, fie el intelectual, artist sau din clasele populare, de bună seamă că nu se va coborî până la munca în bucătărie. În schimb, trebuie să aibă mereu la dispoziţie mâncare gătită şi proaspătă. Dacă e intelectual sau artist, de bună seamă că are multe de gândit sau de creat. Faptul că şi soţia, mă rog, mama adoptivă are acelaşi statut nu contează, de când au ajuns femeile oameni?! Dacă e din clasele populare, când naiba să gătească dacă lui nu-i ajunge timpul să bea câtă bere poate şi să stea cu ochii căscaţi în televizor la ratările lui Bănel ori la prostiile debitate de Săndel, Mitică sau Gigel! Câteodată, femeia pune piciorul în prag şi-i spune: „Găteşte şi tu!" După ce bărbatul românesc îşi toarnă uleiul clocotit ba pe mâini, ba pe picioare şi după ce e cât pe ce să dea foc casei, se renunţă la asemenea experimente. Ţi-ai luat bărbat românesc de crescut, creşte-l!

Când nu mai poate, femeia îşi ia lumea în cap şi pleacă unde vede cu ochii - la muncă, bineînţeles, undeva unde poate câştiga mai mulţi bani, crezând că scapă şi de tortură. Salvarea e însă provizorie, pentru că trebui să-i trimită omului ei bani de întreţinere - doar n-o să lucreze aici, când ea câştigă acolo! - şi mai ales de băutură, că doar îl lucrează singurătatea! Iar când se întoarce în vreo vacanţă, să te ţii câţi meşteri are de căutat ca să repare tot ce-a reuşit el să strice în lipsa ei. Iar dacă meşteri nu-s, pune mâna pe cleşte, pe ciocan şi repară singură. Probabil, femeia care a avut neşansa să-şi ia un bărbat românesc nu are scăpare decât într-o lume mai bună decât asta, cea de sus. Dar e o scăpare cu titlu individual. El îşi va căuta altă mamă adoptivă. Şi chiar dacă nu găseşte, nimic nu-i pierdut, oricând o fiică iubitoare, o noră vor fi la dispoziţie pentru a prelua ştafeta. 

Oricât ar părea de ciudat, nu bărbaţii sunt vinovaţi pentru toată povestea asta, ci chiar femeile, mamele, mamele de băieţi. Ei nu se nasc chiar atât de prefecţi, sunt însă abitir ajutaţi să devină, sunt nişte produse culturale, nu naturale. E suficient să mă uit cincisprezece minute la o mamă cu „boţul ei de aur" ca să ştiu câte femei o vor înjura când boţul se va face ditamai lingoul! Şi, atunci, ce aşteptăm de la bărbatul românesc? Conştiinţă civică, atitudine politică? Păi lui nu-i ajunge toată viaţa să crească! Când o mare parte a bărbaţilor de la noi, îşi vor spăla singuri şosetele, feminismul va înregistra o mare victorie, iar comunitatea va face un uriaş pas înainte! 

Liviu Antonesei este scriitor şi publicist. Din 2010 semnează o rubrică săptămânală în „Adevărul“.