Dragoste modernă: Bărbaţii spun cele mai frumoase poveşti

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi. NOTĂ: ilustraţiile aparţin redacţiei.

De obicei nu mă descurc cu butoanele, fermoarele, cuptoarele cu microunde ori maşinile de spălat, dar într-o zi m-a înfrânt până şi o portieră. Nu avea vreun sistem de siguranţă demn de Pentagon, doar se afla între mine şi strada unde aş fi vrut să mă teleportez ca apoi să se deschidă pământul sub mine şi să mă înghită.

Cu fix o secundă înainte să mă zbat să deschid uşa unei maşini verzi mai bătrâne ca mine, m-aplecasem să-l pup pe obraz pe domnul simpatic ce se oferise să mă ducă până acasă.

Cum s-a întâmplat în acea fracţiune de secundă ca buzele mele să ajungă pe ale lui şi nu în pătrăţeul clar delimitat în mintea mea de pe obrazul său stâng n-am reuşit să-mi dau seama. Mă înroşisem toată, portiera refuza să se deschidă, iar eu nu-mi mai aminteam formula aia magică ce te trimite instantaneu într-un Univers paralel.

După câteva secunde stânjenitoare pentru mine, căci n-am îndrăznit să mă uit la faţa lui, am ieşit din maşină cu o mină de parcă aş fi văzut o stafie şi-am intrat în casă fără să mă uit în spate de teamă să nu mă transform în stană de piatră.

Şi totuşi, cam cine să fi fost de vină?

N-am reuşit să dorm în noaptea aia. Perna era ba prea rece, ba prea caldă, beculeţele electronicelor din cameră se transformaseră din leduri în faruri, maidanezii păreau că sunt la audiţii pentru Vocea Comunitarului şi nişte întrebări mi se tot rostologeau prin minte. Ce spui ziua următoare după ce l-ai sărutat din greşeală pe colegul tău cu 13 ani mai în vârstă? Spui că îţi pare rău? Te porţi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat? Îi spui că ai aflat că a fost un cutremur în ziua trecută şi probabil d-aia te-ai dezechilibrat? A fost el de vină? Nu s-a întâmplat şi doar mi s-a părut? Mi-am dorit eu să se întâmple? Ziua următoare dădusem blugii pe fustă, vesta cu buzunare colorate pe un sacou şi tenişii pe sandale negre cu toc.

Trebuia să par că am 30 de ani

Aveam o întâlnire de dimineaţă şi trebuia să par că am 30 de ani şi nu aproape 21. În toate proiectele în care lucrasem eram cea mai mică din echipă, deşi mă ducea mintea să discut lucruri importante cu oameni mult mai în vârstă, mereu mi-era frică să nu dau peste vreun încuiat care să mă întrebe cu ce se ocupă mama şi tata ori dacă am văzut ultimul episod din Pokemon. Când am ajuns la birou, el mă aştepta cu multe hârtii în faţă. Am vorbit jumătate de oră despre ce-am discutat în întâlnirea la care mersesem şi despre ce trebuie modificat într-un proiect.

La un moment dat a spus că nu mai poate. L-am întrebat ce vrea să spună imaginându-mi că sunt atât de enervantă că i-am distrus cheful de muncă după doar 30 de minute petrecute împreună şi vrea să fugă din birou. Am priceput că e vorba despre altceva când mi-a luat mâinile într-ale lui.

Au urmat zile cu săruturi departe de ochii lumii, seri petrecute cu prietenii lui, plimbări scurte în care mă ţinea de mână şi mă simţeam de parcă nici măcar o bombă atomică nu mi-ar fi putut face rău. Eram îndrăgostită şi nu din momentul în care m-a sărutat prima dată, ci de mai devreme, din minutul 4 de după ce ne-am cunoscut şi mi-am spus că e cel mai fain bărbat pe care l-am întâlnit vreodată, dar nu am ascultat niciodată vocea asta din capul meu pentru că părea că sunt vreo trei oceane între noi iar eu nu ştiu să înot.

Îmi plăcea la nebunie cum era atent de fiecare dată când scoteam o nouă ţigară din pachet şi îşi scotea bricheta să o aprindă, mă fascinau poveştile lui şi cum reuşea să cucerească atenţia tuturor când vorbea despre lucrurile care îl pasionau. Mă făcea să mă simt mai în vârstă decât el când se bosumfla dintr-o prostie. Mă speria puţin când se enerva. Mă făcea să râd când spunea toate tâmpeniile pe care le spun îndrăgostiţii. Îmi plăcea să citesc tot ce scria.

Când ştii cum se încheie povestea

Nu mi-am imaginat nici pentru o clipă că vom fi fericiţi până la adânci bătrâneţi, eram conştientă că la un moment dat se va plictisi de mine, dar intrasem pe pilot automat în modul „gâsculiţă naivă". Aruncasem balastul reprezentat de întrebări ca „şi cum o să lucraţi împreună când o să ştii că îi aprinde alteia ţigările?" ori „cum te vei purta când o să-l vezi de mână cu alta?" şi balonul ăsta în care eram se îndrepta către altitudinea aia de unde o căzătură ar fi durut foarte rău. Într-o zi nu m-a mai întrebat dacă vreau să mergem undeva după program. Ziua următoare s-a întâmplat la fel, tot ce mi-a spus înainte să iasă pe uşă a fost „pa". Sufeream ca un copil căruia părinţii i-au luat roboţelul preferat şi i l-au pus sus pe şifonier deşi n-a greşit cu nimic. Mă uitam la roboţelul meu, mă ofticam că n-ajung la el şi totuşi nu puteam să contest decizia părinţilor. Tot ce puteam să fac era să mă pun în fund lângă şifonier şi să mă uit la roboţel, sperând că or să-i crească aripi şi-o să vină singur înapoi.

Negarea

Multă vreme nu am vrut să-i arăt că îmi pasă, credeam că dacă o să mă prefac să sunt bine şi că n-a însemnat nimic nici pentru mine o să trec mai repede peste dezamăgire, dar îmi puneam piedică singură. Mă trezeam mai devreme cu o oră să am destul timp să mă aranjez, crezând că o să vadă ce-a pierdut şi o să-i pară rău, scriam pe blog mai bine ca niciodată, sperând că o să citească şi o să vadă că a greşit să nu vrea să mă mai ţină de mână. Oficial nici nu observasem că nu mai petrecem timp împreună, neoficial mă ofileam ca o garoafă pe o coroană funerară văzând că am devenit aproape invizibilă.

Cum era de aşteptat, gena geloziei prezentă în ADN-ul oricărei femei a fost activată, iar toţi fluturaşii ăia frumos coloraţi ce-mi zburau prin stomac cu ceva vreme în urmă s-au transformat în ţepi ce-mi străpungeau pielea şi zgâriau realitatea. Mă comparam cu orice femeie se întâlnea, fie că era tipa care îi vindea un pachet de ţigări ori vreo clientă. Îmi ieşeam din minţi pentru că în puţine cazuri eram mai prejos.

Când ostilitatea mea a început să-l deranjeze am avut Discuţia. El explica lucruri, eu nu îl auzeam din cauza zgomotului din capul meu. Ştiam deja ce avea să spună şi eram furioasă că am fost atât de naivă cât să cred că n-o să ies foarte şifonată dintr-o relaţie cu un tip mult mai în vârstă. După ce i-am spus că m-a rănit, am renunţat la ostilitate, am început să mă văd cu alţi oameni ajungând după fiecare ieşire la cafea să îmi dau seama că nu am nimic în comun cu oamenii de vârsta mea în afara primelor două cifre din CNP de după 1 ori 2. Am crezut că de vină e cafeaua că nu se produce nicio scânteie, aşa că am înlocuit-o cu băuturi ce conţineau şi alcool. Nici aşa nu mi s-au părut amuzante glumele lor şi mi-am spus că sunt defectă. Multă vreme am fost singură.

O noapte friguroasă

Într-o noapte în care am rămas la birou să terminăm un proiect important, am cedat pe la 3.00, când îmi aminteam de Tom cum încerca să-şi ţină ochii deschişi cu scobitori şi m-am întins pe canapea cu haina pe mine. Am închis ochii, dar n-am reuşit să adorm.

Pe la 4.00 a venit lângă mine şi m-a acoperit şi cu haina lui şi m-a mângâiat uşor pe spate. În noaptea aia geroasă în care caloriferele nu reuşeau să gonească frigul l-am iertat. Atunci am înţeles că ţine la mine, dar nu aşa cum aş fi vrut eu până atunci.

La scurt timp după noaptea aceea am plecat. Am început să lucrez pe cont propriu. Foarte curând a plecat şi el, şi mai bine de jumătate de an nimeni n-a ştiut unde s-a dus. Când s-a întors în Bucureşti ne-am văzut la Festival 39. Eu mi-am comandat un Manhattan, el un espresso lung cu lapte.

Era complet schimbat. Slăbise mult, arăta mai obosit ca niciodată, zâmbea mai puţin ca de obicei. Mi-am scos o ţigară din pachet şi el, ca în vremurile bune, mi-a întins bricheta aprinsă. Nu mi-am mai adus aminte de zilele în care sufeream ca un câine uitat în ploaie, ci doar de cele fericite. O perioadă ne-am mai văzut din când în când, apoi a dispărut din nou.

Avantajul bărbaţilor maturi

Poate că o tipă isteaţă n-ar mai fi căzut în plasa altui domn mai în vârstă după o astfel de experienţă, dar eu repet genul ăsta de greşeli pentru că eu mă îndrăgostesc de poveşti, iar tipii de vârsta mea nu ştiu să le spună. Ei ştiu cum să le facă pe femei să creadă că trăiesc într-un basm, dar eu nu caut aşa ceva pentru că nu cred în ele. Nu cred în finaluri fericite, dar cred în călătorii iniţiatice.

Tara are 24 de ani şi munceşte de 7, se implică în proiecte sociale, îşi bagă coada în campanii online şi scrie despre ce simte pe site-ul taraduveanu.ro.

"Mă fascinau poveştile lui şi cum reuşea să cucerească atenţia tuturor când vorbea despre lucrurile care îl pasionau."

"Eram conştientă că la un moment dat se va plictisi de mine, dar intrasem pe pilot automat în modul «gâsculiţă naivă»."