Când n-am mai fost girafă, ci femeie

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană. Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică.

Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi.

Ca să ştiţi şi voi, în realitate sunt un Tour Eiffel în miniatură. Tind spre infinit. De la ameţitoarea înălţime la care mă desfăşor privesc din nori Pământul. Adică la 1,80 metri sunt clar o girafă. Una simpatică, ar zice prietenii mei.

Girafă printre lebede

Ideea e că, începând cu vârsta de 5 ani, când profa' de balet nu mi-a negat graţia, dar mi-a atras atenţia că arăt ca o girafă printre lebede şi poate ar trebui să mă reorientez, toată viaţa mea  a fost o goană cu capul în nori. Ce-i drept, în mare parte în cautarea jumătăţii potrivite, care să posede, printre altele, şi o înălţime rezonabilă. Şi de acolo, din nori, totul se vede altfel. Aşadar, nici poveştile mele de dragoste nu pot fi foarte pământeşti.  

Da, am mai multe şi nu una singură pentru că am fost mult timp căutătoare de poveşti şi nu neapărat de dragoste. Am, prin urmare, o galerie de scurte istorisiri despre o serie de personaje întruchipând ipostazele care mi-au rămas impregnate în suflet la dispariţia lor, odată cu terminarea fiecărei „poveşti".

În spatele unora se ascund oameni alături de care mi-am împărţit o părticică din viaţă, iar în spatele altora, simpli trecători, pe care i-am privit în ochi, dar care la momentul lor m-au răscolit oleacă. Acum, că a fost una sau alta nu mai contează acum pentru că, mai devreme sau mai târziu, ele nu au mai fost realităţi, ci doar poveşti de care îmi amintesc cu zâmbetul pe buze.Pentru că pentru mine, fiecare a însemnat un moment de dragoste atunci, mai mult sau mai puţin adevărată acum, după ce anii m-au făcut să merg mai departe.

VACA

La început a fost Vaca. Cu ochii mari, blânzi şi umezi m-a fermecat la prima vedere. Şi am ales să închid eu ochii pentru o vreme, dacă tot aveam în cuplu o pereche atât de reuşită. Eu şi cu Vaca am împărţit pasiunea: dragostea aceea oarbă cu fluturi în stomac care te face să uiţi cine eşti sau ce vrei să fii şi te transformă într-un personaj alături de care convieţuieşti într-o veşnică amorţeală.

Am păscut, am stat la soare şi când a plouat am împărţit aceeaşi umbrelă, îmbufnaţi că nimeni nu ne primea în vreun adăpost. Am fost noi doi împotriva lumii şi asta era magic şi ne dădea puteri nebănuite. Şi-am trăit noi aşa fericiţi şi îndrăgostiţi până într-o dimineaţă când, tolăniţi pe câmpul nostru, am observat că el vroia hăis şi eu cea. Şi cum nu era loc de dat la pace între orgoliile unor tineri îndrăgostiţi, de comun acord (dar cu scandal) am decis să o luăm fiecare pe cărarea lui. Drept urmare eu am plecat din oraş. Pentru un timp, Vaca a devenit Bou, dar peste ani a rămas un bun prieten.

Broscuţa

Pe Broscuţa-care-se-credea-prinţ am cunoscut-o chiar în seara sărbătorii dragostei, într-un club. Doar ce terminasem o discuţie cu prietenul Jack şi a răsărit el pe scaunul de lângă mine.

Am fixat un singur punct întreaga noapte: ochii lui mari şi verzi, cu gene lungi şi negre, iar a doua zi nu mi-am mai amintit nimic din conversaţie, cu atât mai puţin faptul că îi dezvăluisem ziua naşterii mele, care urma în curând. Mi-a aflat numărul de telefon între timp (dezavantajul micilor oraşe provinciale, în care oricine ştie pe cineva care te ştie) şi m-a felicitat curtenitor chiar de ziua mea, spre marea-mi surpriză. Un an întreg am evitat să îl mai văd la ochi (ochii aceea mari şi verzi, cu gene lungi şi negre) şi apoi ce-a fost scris să fie a fost.

L-am întâlnit din nou, întâmplător.  M-a fermecat. Şi aşa am rămas. Fermecată, vrăjită, ameţită... ca o musculiţă de oţet până în ziua în care mi-am dat seama că sunt doar un mormoloc în colecţia lui amorală şi că nu mai pot să îmi ţin ochii închişi în plină zi şi să numesc asta fericire. Drept urmare, eu am plecat în alt oraş. Broscuţa-care-se-credea-prinţ şi-a găsit într-un
sfârşit prinţesa şi le doresc să trăiască ani mulţi şi fericiţi împreună.

Cerbul

Apoi a apărut un Cerb. Mă atragea ca un magnet uriaş. Mai-mai să mă lipesc de el definitiv şi iremediabil. Fiecare gest, fiecare cuvânt, vocea aceea puternică şi hotărâtă care putea să te oprească în loc când tuna sau te-ar fi dezmierdat şăgalnic de la un capăt la altul, dacă ar fi vrut. Mâinile atât de frumos conturate şi lungi, braţele puternice, armonios dezvoltate, ochii pătrunzători, atitudinea unui om care-şi trăieşte viaţa aşa cum simte. Avea o nebunie sucită şi fermecător de molipsitoare, ca şi când lumea exista ca să fie a lui şi poate asta m-a fascinat din primul moment. Siguranţa. L-am admirat ca pe un bibelou şi l-am adăugat în galeria mea, în categoria Don-Juan-cu-acte-în-regulă-şi-responsabilităţi. Şi am mers mai departe, bucurându-mă că l-am cunoscut ceva mai mult decât un străin.

Pisica Albastră

Când a apărut Pisica Albastră în viaţa mea eram pregătită pentru ea. Nici să-mi fi dorit nu m-aş fi plimbat prin Ţara Minunilor alături de Alice asa cum am făcut-o cu el. Apărea şi dispărea la momentul potrivit şi nu i-am simţit nicicând lipsa, deşi mă bucuram de prezenţa lui. Nu m-am plictisit niciun moment şi poate că asta a fost cheia. Nu cerea nimic şi oferea totul, dar nici nu vroia nimic. Trăia pur şi simplu. L-am lăsat în lumea lui atunci când am decis că, oricât de girafă aş fi, picioarele mele calcă pe Pământ, iar el se încăpăţâna să trăiască în nori.

Şi timpul trecea şi eu tot adunam în tolbă: lipitori, un Tyranosaur Rex, un căţeluş, aligatori sau musculiţe de oţet. Cu cât căutam mai mult, cu atât nu găseam nimic din ce vroiam. Ba chiar mă înspăimânta din ce în ce mai tare ideea că poate citesc prea multe cărţi şi mă uit la prea multe filme şi toate acestea în combinaţie cu o viaţă trăită pe fast forward nu mă vor ajuta deloc să îmi găsesc jumătatea.

M-a îmblânzit calm

În momentul în care renunţasem să caut ceva, orice.... s-a întâmplat. S-a întâmplat că nu am mai fost o girafă, ci femeie, iar el nu a mai fost un personaj, ci bărbat.

A apărut din senin şi fără niciun avertisment. Nu am hiperbolizat nimic şi, cu toată strădania, nu am mai adăugat niciun personaj galeriei mele. Nu era nimic din ce îmi închipuiam, dar aproape tot din ceea ce îmi doream. M-a îmblânzit calm şi m-a îmbunătăţit. Poate că sună banal, dar este bine şi adevărat şi se petrece zi de zi, în realitate.

Sunt convinsă că fiecare am avut o broscuţă, o vacă, un cerb sau o pisică în viaţă. Dar le-am lăsat în urmă cu poveştile lor. Pentru că poveştile sunt despre ceva ce a fost cândva şi nu ce trăieşti acum. Pentru că ceea ce trăiesc nu e o poveste de dragoste, ci o realitate de care mă bucur în fiecare zi şi nu intenţionez să vorbesc despre ea la trecut prea curând. Pentru că dragostea adevărată nu o găseşti alături de un personaj, ci de un om. Şi atunci când găseşti omul, nu mai ai nevoie să alergi după jumătatea potrivită şi poveşti de dragoste. Vrei să te opreşti şi să ai timp ca să te bucuri de voi. De voi doi. ;

Semnatara articolului se manifestă când simte nevoia pe blogul personal provinciala.ro, unde postează încă din 2005 umilele-i păreri şi opinii sau piticii la purtător. În realitate Provinciala se numeşte Andreea Stan, iar alter
ego-ul ei profesional scrie pe blogul cu acelaşi nume (andreeastan.ro).

"Mâinile atât de frumos conturate şi lungi, braţele puternice, armonios dezvoltate, ochii pătrunzători, atitudinea unui om care-şi trăieşte viaţa aşa cum simte.''

"Poveştile sunt despre ceva ce a fost cândva şi nu ce trăieşti acum. Pentru că ceea ce trăiesc nu e o poveste de dragoste, ci o realitate de care mă bucur în fiecare zi şi nu intenţionez să vorbesc despre ea la trecut prea curând!''