„Doctorii“ de instrumente

Despre meseria practicată de Lucian Oală şi Petre Ţiţinia Florea se poate citi mai mult în dicţionare decât în cărţile de specialitate. Ei repară instrumente muzicale clasice. Lutierul şi meşterul care pune „pe picioare“ trompete sau tube sunt ultimii artizani din vestul ţării ai unei ocupaţii care nu-şi mai găseşte locul în mileniul trei.

Liniştea tipică a unui apartament obişnuit cu muzica. Asta este atmosfera în care pătrunzi atunci când eşti invitat în locuinţa timişoreanului Petre Ţiţinia Florea. Camere obişnuite, televizor fixat pe un canal de ştiri, dat la un volum numai bun să auzi când apare dintr-una din camere pisica neagră a soţilor Florea.

Citiţi şi:

Alma Frăţilă, regizoare la doar 18 ani
Anton Hubert a reparat mii de acordeoane în 50 de ani de muncă

Ce deosebeşte casa fostului violonist la Filarmonica din Timişoara de mii de alte apartamente din oraş este bucătăria. Îţi dai seama de cum intri în casă că aici se creează ceva. Pe masa îngustă este montat un dispozitiv de tăiat lemnul, din câteva cutii din metal se iţesc nişte scule ciudate, subţiri şi fine. „Aici lucrez. Dintotdeauna am lucrat în bucătărie", îşi începe Petre Florea, acum în vârstă de 70 de ani, povestea iniţierii sale ca lutier.

În timp ce îşi aminteşte de singurii săi profesori în această meserie - cărţile, meşterul deschide mai multe sertare din care scoate, cu multă grijă, câteva bucăţi dintr-o vioară. Le aşează pe masă. „Aveam 30 de ani când m-am apucat să repar viori. M-am ocupat, mai întâi, teoretic, din cărţi. Apoi, încetul cu încetul, am învăţat din practică", povesteşte lutierul.

Primele viori pe care le-a „vindecat" au fost ale lui. Şi tot pentru el a şi construit prima vioară. Spune zâmbind împăcat că, dacă e să o caracterizeze din punct de vedere al sunetului, era „aşa şi aşa". Foarte echilibrat şi mulţumit cu ce trăieşte astăzi, Petre Florea nu pierde vremea cu nostalgia. Aşa că spune cu seninătate că prima sa vioară a făcut-o cadou unui profesor de muzică de la sat.

„Toate viorile pe care le-am făcut au fost pentru mine, nu comenzi. În timp, le-am mai vândut sau le-am făcut cadou. Am făcut 11 viori, din care mai am patru", povesteşte Petre Florea, în timp ce lucrează lo o mică piesă, plină de eleganţă, a unei viori.

Lemnul de brad de un bej foarte deschis, în care sunt cioplite ornamente simple şi graţioase, mângâiat de lumina caldă a unei lămpi vechi, de care nu mai vezi în multe case, te face să uiţi de traficul de afară, de înjurăturile şoferilor de tir, de faptul că eşti într-o Românie a secolului XXI. 

Un hobby şi atât

„Cât câştig din asta? Păi vă daţi seama, nu e cine ştie ce, mai repar viorile colegilor. Dacă le cer mult, îi sărăcesc. Din meseria asta fac bani cei care şi-au făcut un nume cu adevărat", spune Florea. Susţine că nu-şi mai aminteşte cu cât a vândut cel mai scump instrument al său. „Nu mai contează acum. Oricum, se întâmpla înainte de Revoluţie. I-am vândut o vioară unei studente de la Cluj", mărturiseşte, discret, lutierul.

Nu este totuşi la fel de secretos cu dedesubturile meseriei. Spune că cel mai important lucru este „mâna" pentru ca o vioară sau un instrument cu coarde să aibă un sunet unic. La asta se mai adaugă, obligatoriu, lemnul de brad sau de paltin şi cleiul de oase. Tocmai de aceea, explică Florea, viorile, violele sau violoncelurile care ies acum pe uşile făbricuţelor desprinse din fosta mare întreprindere de la Reghin, unde se produceau instrumente muzicale, sunt „afone".

„Ce fac ei acolo nu e luterie. Sunt nişte ingineri, totul se face pe bandă. Folosesc aracet sau mai ştiu ce materiale. Ca o vioară să sune cu adevărat, trebuie să ciopleşti lemnul, nu să foloseşti prefabricate. Atunci când e viu, lemnul transmite sunet. Lutierii vechi reuşeau într-adevăr să scoată sufletul din lemn", explică Petre Florea.

Lipsa ucenicilor în acest meşteşug îi va asigura dispariţia, în România. Cel puţin, asta este părerea concert-maistrului Operei Naţionale Române din Timişoara, violonistul Ovidiu Rusu. „Din păcate, au mai rămas foarte puţini. Un om ca Petre Florea este foarte important pentru noi. Avem nevoie de lutieri, pentru că un instrument cu coarde trebuie mereu curăţat, întreţinut".

O vioară pe an

„Sunt biblioteci întregi despre cum se face o vioară. Dar eu nu am găsit în cărţi răspunsul la întrebarea «ce o face să sune». Secretul l-am descoperit doar lucrând", dezvăluie lutierul. Nu degeaba timişoreanului îi ia nu mai puţin de un an să facă o vioară. Ultima a fost concepută în 2008.

Deşi este ultimul lutier din zona de Vest a ţării, Petre Florea nu se gândeşte prea mult la dispariţia acestei meserii. Este bucuros că încă îl mai caută colegii pentru mici „consultaţii" la instrumente, iar el le repară cu multă răbdare în atelierul său din bucătărie. Aici, de mai bine de 30 de ani, totul merge strună.

"Sunt biblioteci întregi despre cum se face o vioară. Dar eu nu am găsit în cărţi răspunsul la întrebarea «ce o face să sune». Secretul l-am descoperit doar lucrând."
Petre Ţiţinia Florea
lutier

Poveste din atelierul de alămuri

Lucian Oală, meşterul care redă glasul instrumentelor de suflat

Pe una dintre cele mai aglomerate străzi din Timişoara, în cartierul Iosefin, flancat de un magazin cu gablonţuri chinezeşti şi de o farmacie cu produse naturiste, se află singurul atelier din Vestul României în care se repară instrumentele de alamă.

„Doctorul" de serviciu este Lucian Oală, în vârstă de 37 de ani. Pe cât de puternice sunt sunetele emise de un trombon, trompetă sau corn, pe atât de calmă e atmosfera din micuţul univers dedicat acestor instrumente în care guvernează timişoreanul. „Aici mi-am făcut şcoala vieţii. A fost o aşezare a valorilor mele, meseria asta", spune Lucian.

„Am exersat mult"

Reparatorul şi-a început activitatea de pe vremea când avea 16 ani. A venit în acelaşi atelier să-şi facă un corn la care cânta pe atunci, într-o fanfară. I-a plăcut atât de mult migala cu care meşterul de atunci a adus muzica înapoi printre ţevile fragile de alamă, încât a rămas. „Eu terminasem liceul cu profil mecanic în 1990, cu specializarea sculer-matriţer. Trebuia să mă angajez neapărat, aşa era situaţia pe atunci", îşi aminteşte timişoreanul. Cum a ajuns un sculer-matriţer să pună sunetul la locul lui, în trompete sau tube?

„Mi-au trebuit cinci ani ca să învăţ meserie. Aici am primit o educaţie. Am întâlnit alt gen de oameni. Şi nu a fost uşor. Faţă de alţi colegi de-ai mei de pe vremea aceea, eram mai dur la mână. Dar am exersat mult", spune, mândru, Lucian Oală.

Povesteşte cu uşurinţă şi la fel de lejer ajustează, folosind un instrument mic, o ţeavă fină, pentru o trompetă pe care trebuie să o predea, „sănătoasă", unui client.

Ameninţarea Chinei

În largul său, printre zeci de cornuri, trompete, tube sau tromboane agăţate aproape în tavanul atelierului, „doctorul" instrumentelor de suflat spune cu regret că nu a prins perioada când în Banat era câte o fanfară în fiecare sat. Meşterii care l-au învăţat pe el tot ce ştie astăzi abia puteau face faţă comenzilor. Doar instrumentele vechi, unul dintre ele „născut" în anii 1900, pe care le păstrează cu drag în atelierul său, îi confirmă faptul că era o vreme când în profesia de reparator de instrumente puteai să faci chiar şi carieră.

„Trebuie să-ţi facă plăcere să munceşti. Unul dintre maiştrii care m-a învăţat spunea că m-am apucat târziu, pentru că un reparator bun porneşte de la 14 ani, când încă nu îi sunt formate automatismele în mâini", explică Lucian.

Meşterul spune că nu câştigă mare lucru din repararea instrumentelor. Cei care aduc instrumentul la verificare dau nu mai mult de 20 de lei, iar cele mai scumpe sunt „lipiturile" care se fac la cornii de concert: 1.000 de lei.

Lucian se simte ameninţat şi dinspre răsărit, de „chinezării". „Se aduc, mai nou, instrumente foarte proaste din China. Nu au niciun sunet, dar sunt ieftine. Dacă se strică, îţi iei altul", spune reparatorul. Muzicienii din orchestrele simfonice sunt singurii care îi mai dau ocazia să ţină în mână instrumente adevărate, din care iese muzică pură. „Am reparat toată gama Alexander. Am lucrat şi cu trompete Bach, care sunt scumpe. Un astfel de instrument ajunge la 2.500 de euro", povesteşte Lucian.

"Acum vin tot mai puţini muzicieni la mine. Asta, şi pentru că fanfarele au cam dispărut din zona Banatului. Mai nou, toţi vor ca instrumentele să meargă, aşa că am de lucru pe perioade scurte."
Lucian Oală
reparator de instrumente

Meserii fără viitor

La fel ca alte meserii vechi şi rare, cea de „doctori" de instrumente se stinge odată cu dispariţia „pacienţilor". Istoricul timişorean Ioan Haţegan este de părere că industrializarea începută încă în perioada comunistă este de vină.

„În Banat, fanfarele au apărut în secolul al XIX-lea, mai ales în zona localităţilor de graniţă. S-a ajuns, la un moment dat, la o adevărată manie, aşa că fiecare sat avea cel puţin o fanfară, se organiza chiar şi o olimpiadă. Odată cu industrializarea, cu emigrările masive ale şvabilor, plus sictirul general din perioada comunistă, prin anii '80, acestea au început să nu mai conteze. După '90, odată cu democraţia, lucrurile s-au rezolvat de la sine, adică fanfarele au dispărut", explică istoricul.

Haţegan face legătura logică: odată cu fanfarele, s-a dus şi meseria de reparator de instrumente. „Meseriile tradiţionale nu mai au niciun viitor la noi, deşi ar putea fi chiar o atracţie turistică, dacă cineva ar susţine un asemenea proiect. Până atunci, industrializarea a omorât manufactura".