„În State, şcoala e luată în serios”

Andreea Maierean e doctorand şi asistent universitar la Boston University.

De doi ani în SUA, Andreea zice că nu ştie dac-ar putea rămâne pe termen lung pe tărâm american: „Chiar dacă veniturile sunt bune, lipseşte timpul pentru a savura momentele de succes".

Carte de vizită

Andreea Raluca Maierean are 26 de ani şi e doctorand la Boston University, la Departamentul de Ştiinţe Politice, specializarea Politici comparate. Vine de la Colegiul Naţional „Ştefan cel Mare" din Suceava, a făcut facultatea la SNSPA şi masterul la Central European University, din Budapesta, iar la Boston University a primit bursă de Teaching Assistant (asistent universitar). Până acum, a ţinut seminarii pentru patru cursuri diferite, în fiecare semestru a avut aproximativ 100 de studenţi şi a predat deja primul ei curs, Politici comparate.

Adevărul: Cum ai ajuns la Boston University?

Andreea Maierean: Am absolvit Colegiul Naţional „Stefan cel Mare" din Suceava la profilul Matematică-Fizică, iar în clasa a XII - a am obţinut un premiu la Olimpiada Naţională de Filosofie. Am ajuns la doctorat după ce am terminat facultatea la S.N.S.P.A. în Bucureşti (în anul III am fost în Italia, cu o bursă Erasmus) şi masterul la Central European University, o instituţie americană cu sediul la Budapesta. Această din urmă experienţă a fost de altfel hotărâtoare pentru că acolo m-am desprins cu rigorile sistemului şi pentru că profesorii de C.E.U. m-au sprijinit şi m-au ajutat mult în aplicaţiile pentru doctorat. După master mi-a fost publicată şi o carte în limba engleză, o analiză de discurs a transmisiunii în direct a Revoluţiei Române.

De ce ai vrut să aprofundezi ştiinţele politice în SUA, de ce ai decis să mergi în State pentru doctorat?

În România, ştiinţele politice au început în anii ’90 un drum cu totul nou. Spre deosebire de discipline ca matematica sau fizica, unde avem o tradiţie lungă şi rezultate foarte bune în cercetare, ştiinţele politice au trebuit să se distanţeze clar de tot ce putea fi catalogat drept moştenire recentă. În facultate, am citit foarte multe dintre textele fundamentale în engleză sau franceză, deci chiar şi la începutul secolului XXI marii autori nu erau încă traduşi în română. În plus, reticenţa generală faţă de amintirea învăţământului politic de la „Ştefan Gheorghiu" a fost greu de concurat.

Decalajul faţă de statutul disciplinei în SUA este dintre cele mai mari. Aici ideile nu au fost înecate în dogmatism şi limbaj de lemn, iar ştiinţele politice sunt acum o disciplină modernă, al cărei progres poate fi oricând comparat cu cel al ştiinţelor exacte. De altfel, cel puţin în materie de metodologie, tendinţa actuală este de a împrumuta instrumentele statisticii, iar majoritatea articolelor publicate în revistele de top se bazează pe metode cantitative. E, aşadar, uşor de înţeles de ce mi-am dorit foarte mult să ajung să studiez aici ştiinţele politice.
 
Cum anume te-ai învăţat cu universitatea, cu viaţa în campus?

Cu viaţa în campus şi cu munca la universitate m-am adaptat foarte uşor, din mers. Regulile sunt foarte clare şi atâta timp cât îţi faci treaba cu conştiinciozitate nu cred că poţi avea surprize majore. Cel mai mult îmi place aici că şcoala e luată foarte în serios, că studenţii sunt disciplinaţi şi că, pentru marea lor majoritate, nici nu există opţiunea de a trişa.  

Cu adaptarea la lumea total nouă dinafara universităţii a fost însă mai greu şi sunt încă în proces de învăţare. Ca şi în anii petrecuţi în Italia şi în Ungaria, încerc să mă concentrez spre partea bună a celor ce mi se întâmplă.

Îţi aminteşti în ce zi ai ajuns în State?

Am ajuns aici pe 16 august 2006, iar zborul transatlantic a fost primul din viaţa mea. A fost şi singura dată când nu am prins turbulenţe sau goluri de aer şi asta a făcut experienţa mai uşor suportabilă. 

Cine te-a aşteptat la aeroport?

La aeroport m-a aşteptat o familie de români, care sunt şi vecinii părinţilor mei la Suceava. De altfel, în toţi aceşti ani ei au fost sprijinul cel mai important pentru mine aici, o a doua familie la mii de kilometri de acasă.

Primele zile în campus cum a fost? Te-ai descurcat?

În prima săptămână am participat la un curs intensiv de iniţiere a studenţilor străini ce urmau să fie asistenţi universitari şi nu aveau experienţă la catedră. Ni s-a vorbit despre profilul academic al studenţilor americani, despre cum trebuie să conducem un seminar, despre ce semnificaţii au gesturile din spatele cuvintelor. Laitmotivul cursului a fost cerinţa de a nu descuraja niciodată brutal un student, de a nu îi răspunde brusc prin „greşit". Am fost încurajaţi să căutăm întotdeauna partea bună a întrebării sau a comentariului şi să încercam să construim de acolo ceva folositor.  A fost unul din sfaturile cele mai utile. 

Eşti doctorand şi asistent universitar. Ce presupune asta?

De la bun început, bursa mea a fost de asistent universitar, o sumă ce cuprinde totalitatea costurilor de şcolarizare (aproximativ 35 000$ pe an la Boston University) şi un venit lunar din care să îmi pot plăti cheltuielile cu cazarea şi masa.

În schimb, mi se cere să fiu prezentă la cursul predat de profesor, să fiu responsabilă cu notarea (de la stabilirea grilei de corectură până la trecerea notelor în catalog), să ţin seminarii săptămânale şi să acord câteva ore în fiecare săptămână întâlnirilor cu studenţii ce au nelămuriri. Am lucrat până acum la patru cursuri diferite şi în fiecare semestru am avut aproximativ 100 de studenţi. 

În semestrul de vară al anului universitar 2007-2008, am fost aleasă să predau integral primul meu curs, Politici comparate.  A fost o experienţă extraordinară pe care sper să o mai repet. Relaţia bună cu studenţii şi feedback-ul primit de la ei sunt aspectele care mă preocupă cel mai mult.

Cum e să fii aşa de departe de casă?

Am citit de curând un interviu cu un scriitor bosniac, Sasa Stanisic, care spunea: „Locuiesc în două ţări: una a copilăriei, a memoriei afective, şi una a prezentului, pragmatică, aleasă". Aşa simt şi eu.

Cum e mâncarea în SUA, cum te-ai învăţat?

Dacă multe legende despre Statele Unite s-au infirmat la faţa locului, cu mâncarea cred că e, din păcate, chiar mai rău decât se spune. Pe scurt, ingrediente nesănătoase şi o preocuparae excesivă pentru cantitate în detrimentul calităţii. Deci, prima tentaţie a fost evident să caut produse cât de cât cunoscute şi familiare ca gust.  Foarte aproape de campus sunt două magazine ruseşti cu produse din toată Europa de Est şi am devenit un client fidel imediat ce am ajuns la Boston.

Biserici româneşti sunt?

Am reuşit să ajung la biserică de câteva ori până acum în Săptămâna Mare, dar din păcate este puţin cam departe şi fără maşină e în principiu mai greu de ajuns. 

Filme româneşti unde se pot vedea?
 
Anul trecut a fost unul foarte bun din acest punct  de vedere. În toamnă, Harvard Film Archive a dedicat un weekend întreg filmului românesc. Au fost prezentate printre altele, „Hârtia va fi albastra", „Trafic" şi „California Dreamin’". Apoi, din februarie 2008, a rulat la câteva cinematografe din Cambridge şi „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile". Am încercat să îi conving şi să îi organizez pe cât mai mulţi din colegi de la departament să meargă să îl vadă.

Când anume te-ai obişnuit cu stilul de viaţă al americanilor, după cât timp ai simţit că te-ai integrat?

Programul meu a fost atât de încărcat în aceşti ani încât nu am avut timp să interacţionez foarte mult cu lumea din afara universităţii şi să pot afirma că am înţeles sau că m-am obişnuit cu stilul lor de viaţă. Pe lângă predat, doctoratul aici presupune în primii ani un număr mare de credite şi, deci, de cursuri obligatorii şi opţionale, iar apoi câteva examene atotcuprinzătoare ce pot fi poate comparate cu licenţa de la noi.

Abia după aceste etape poţi să te apuci să scrii lucrarea de doctorat şi să faci cercetare, iar eu am ajuns acum, în al treilea an, la acest stadiu. Sper că de acum încolo, fără examene presante la orizont, să pot fi mai atentă la ce se întâmplă în jur şi mai ales să călătoresc mai departe de Coasta de Est. Un obiectiv mai modest pentru viitorul apropiat este să învăţ regulile fotbalului american.

Organizaţie de studenţi români există în universitate?

La universitate avem o mică organizaţie de studenţi care este abia la început: B.U. Romanian Students Association (BURSA) şi, în rest, ţinem legătura cu cei de la Harvard şi Massachusetts Institute of Technology care sunt mai numeroşi şi mai experimentaţi. 

Limbă română pe unde poţi să o vorbeşti?

Am şi aici prieteni români cu care, chiar dacă nu vorbesc zilnic, ţin strâns legătura. Acasă sun des şi, în plus, urmăresc cu regularitate emisiunile televiziunilor de ştiri din România. Oricum, nu cred în sindromul celor ce uită să vorbească limba română corect doar pentru că nu au ocazia să o exerseze zilnic.

Unde anume locuieşti?

Locuiesc într-un apartament închiriat cu una din colegele mele de la departament. Suntem prietene bune, avem amândouă un program foarte încărcat şi priorităţile fiind aceleaşi, nu au fost probleme.

Acasă, cât de des vii? Când pleci din România, ce iei în bagaj?

Până acum am reuşit să ajung acasă de două ori pe an, în vacanţele de vară şi de Crăciun. Valizele sunt mereu la limita greutăţii permise, iar din ele nu lipsesc niciodată cărţile noi apărute şi ciocolata în varietăţi cât mai diferite. 

De ce anume ţi-e cel mai dor? Ce îţi lipseşte din România?

Cel mai dor îmi e de părinţi şi de tihna vacanţelor la bunici.

Ai putea să rămâi pentru totdeauna în SUA? Ce-ţi place, ce nu-ţi place?

Nu cred că aş putea rămâne aici pe termen lung. Îmi place faptul că atmosfera e mai tolerantă, iar critica nu e practicată fără motive temeinice. Dar prieteniile sunt mai superficiale şi bazate de multe ori strict pe nevoi materiale, ceea ce face tabloul de ansamblu destul de trist. În plus, chiar dacă veniturile sunt bune, lipseşte timpul pentru a savura momentele de succes şi lipseşte acea „joie de vivre" care ar trebui să facă diferenţa. 

Am citit de curând un interviu cu un scriitor bosniac, Sasa Stanisic, care spunea: „Locuiesc în două ţări: una a copilăriei, a memoriei afective, şi una a prezentului, pragmatică, aleasă". Aşa simt şi eu.

Sun acasă destul de des şi urmăresc cu regularitate emisiunile televiziunilor de ştiri din România. Nu cred în sindromul celor ce uită să vorbească limba română corect doar pentru că nu au ocazia să o exerseze zilnic.

Andreea Maierean, Doctorand Boston University