Despărţirea poate fi rezultatul unor boli psihice

Relaţia de cuplu presupune întotdeauna o adaptare pe care fiecare membru trebuie să o traverseze. Uneori însă, cei doi parteneri nu reuşesc să treacă prea bine de „probele“ psihice la care sunt supuşi şi apar despărţirile care amplifică patologii latente.

Este evident că un divorţ sau o despărţire sunt rareori trăite fără a lăsa urme în subconştient. De cele mai multe ori, despărţirile, spun psihologii, provoacă răni adânci în suflet, sentimentul de abandon şi pierderea încrederii în sine. Ruptura unui cuplu poate fi determinată însă şi de tulburări psihice preexistente, afirmă specialiştii.

„Chiar dacă se despart, partenerii petrec foarte mult timp în speranţa refacerii relaţiei lor“, arată Serge Hevez, un celebru psihanalist care i-a alcătuit şi preşedintelui francez, Nicolas Sarkozy, un portret psihologic. „Aceasta şi din cauză că o relaţie nu se desface la fel de uşor pe cum se face“, susţine psihologul. „Iluzia timpurilor moderne este că relaţiile sunt inutile şi pot fi aruncate, ca şi cum ai arunca la coş un obiect“, constată Hevez.

Însă problema este mult mai complexă, deoarece relaţiile pe care le construim în timpul vieţii rămân întipărite în subconştient. „Păstrăm ceva din celălalt în noi şi, la rândul nostru, proiectăm asupra celuilalt o parte din noi. Desfacerea acestor legături nu se poate face de pe o zi pe alta, ci necesită un veritabil travaliu psihologic, în profunzime şi cu foarte multă răbdare, à la long, asupra propriei persoane“, explică specialistul.

Este nevoie de foarte mult timp pentru a reflecta asupra propriilor gânduri şi sentimente, pentru a descoperi ce se petrece cu adevărat în suflet, pentru a te raporta la cei din jur, sfătuieşte Hefez. În cele din urmă, o despărţire necesită o perioadă de doliu după relaţia pierdută. Din păcate, numeroase cupluri pierd foarte mult timp să-şi regleze conturile după despărţire şi foarte puţin pentru a-şi epura psihicul de balastul emoţional.

Bărbaţii părăsiţi devin solitari convinşi

În ultimii ani se discută din ce în ce mai mult despre patologia cuplului marital - situaţie în care atât comportamentul psihic, cât şi cel sexual sunt modificate, ducând, într-un număr neaşteptat de mare de cazuri, la deteriorarea relaţiei sau chiar la divorţ. O mare parte din populaţia căsătorită ajunge în această situaţie - de disoluţie a relaţiei - realitate care i-a făcut pe unii autori să vorbească despre adevărate boli psihice care pot apărea după căsătorie.

Reacţiile psihologice cele mai frecvente sunt depresiile, anxietatea şi modificările comportamentului sexual, susţine Hevez, care a studiat aceste situaţii. Crizele care duc la separare sunt situaţiile cele mai stresante, afectându-i dramatic pe membrii cuplului, atât pe cel care precipită criza, cât şi pe cel care este într-un fel „victima“ derapajului, dar şi pe alţi membri ai familiei, în primul rând pe copii.

Cu cât criza se desfăşoară mai rapid şi cu cât ea apare într-o situaţie de aparentă linişte, cu atât ea provoacă manifestări de natură emoţional-afectivă mai apropiate de modelul unei boli psihice.

Femeile ies din aceste crize cu un puternic sentiment de abandon. În cadrul acestor reacţii de abandon pot să apară depresii, stupoare, dorinţa de sinucidere sau hiperemotivitatea. La majoritatea subiecţilor însă, reacţiile sunt mai mult de natură nevrotică, mai ales când abandonul familiar se produce în mod insidios, ca o lentă, dar permanentă, răcire afectivă. După apariţia unui intens sentiment de culpabilitate, bărbaţii ies din astfel de crize cu o senzaţie de eliberare care conduce către izolare şi un mod de viaţă solitar chiar şi în cazul în care ei sunt de fapt obiectul abandonului.

Tulburările sexuale, surse de conflict

Mulţi autori vorbesc despre aşa-numitele cupluri fragile în care, în afara sexualităţii, există şi o serie de alte elemente care sunt implicate profund în această fragilizare. De exemplu, vârsta joacă un rol foarte important, partenerii tineri fiind adeseori imaturi, iar legătura care a premers apariţia cuplului marital este întâmplătoare sau lipsită de o cunoaştere reală, reciprocă a celor doi „actori“ ai căsniciei.

Mulţi dintre partenerii din astfel de cupluri nu sunt capabili să se individualizeze în raport cu familia de origine. În alte situaţii, partenerii copiază modelele absurde ale acestor familii şi tânărul soţ face adevărate crize de falsă autoritate; împingându-şi soţia spre izolare. El declanşează o stare de tensiune şi de conflict permanent. Tulburările sexuale propriu-zise, conştientizate sau nu de cei doi parteneri, sunt, de asemenea, surse de conflict. „Adesea, relaţia dintre cei doi se tensionează pur şi simplu dintr-o artificială dorinţă de a-i satisface doar celuilalt doleanţele, indiferent de propria plăcere“, explică specialistul francez.

Personalitatea dizarmonică a unuia sau a ambilor parteneri joacă, de asemenea, un rol central în fragilizarea cuplului. Astfel, personalităţile histrionice, psihastenice, foarte anxioase, precum şi cele labile emoţional, rezistă foarte greu într-un cuplu.

Absenţa comunicării generează tensiuni

Convieţuirea cu o persoană cu trăsături antisociale este de cele mai multe ori imposibilă. Cauzele cele mai frecvente care conduc la destrămarea cuplului sunt, în marea majoritate, reprezentate de neconcordanţele între modelele pe care le copiază cei doi parteneri. Acestea se referă fie la modele de viaţă concrete, la imaginea corporală a persoanei, la imaginea socială a individului sau la relaţiile cu membrii familiei de origine. Există şi cazuri în care, chiar şi după decenii de convieţuire, cei doi parteneri se despart deoarece cuplul nu a fost acceptat de familie.

Absenţa comunicării dintre cei doi membri ai cuplului generează tensiuni afective şi emoţionale care se vor amplifica, culminând cu apariţia sentimentului de repulsie şi de respingere simultană între parteneri. Intoleranţa care apare între cei doi conduce la violenţă şi la culpabilizare, iar intimitatea devine insuportabilă. În astfel de situaţii, divorţul e singura soluţie recomandabilă.

Ruptura relaţiei, considerată contagioasă

Ruptura unei relaţii de lungă durată are implicaţii sociale importante, atât pentru parteneri, cât şi pentru familiile lor. „Câţi dintre bunici vorbesc despre durerea pe care o resimt atunci când copiii lor se despart?“, se întreabă Hevez. După despărţire, cea mai mare parte a celor care au trecut printr-o astfel de experienţă sunt oarecum însinguraţi. Când un cuplu se destramă, fiecare părăseşte şi familia celui lângă care a trăit, dar şi o parte dintre prietenii comuni.

„Foarte mulţi din cei care au trăit o astfel de experienţă reclamă solitudinea care le amplifică sentimentul de pierzanie“, aminteşte Hevez. „Un cuplu care se desparte provoacă spaimă printre cuplurile cu care avea relaţii. Acestea, în mod inconştient, se îndepărtează de cuplul aflat în impas. Uneori, cei apropiaţi încearcă să se implice pentru a media conflictele dintre partenerii care vor să se despartă, însă descurajaţi de insuccesul demersurilor lor, renunţă în scurt timp. Confruntaţi cu o ruptură iminentă, cei apropiaţi sunt deseori debusolaţi şi nu ştiu cum să reacţioneze.

Aşa că, în mod inconştient, cei mai mulţi prieteni sau apropiaţi se îndepărtează de cuplul aflat în dificultate tocmai pentru a nu fi «contaminaţi».“ Este o reacţie exact pe dos de cum ar fi normal să se întâmple, deoarece orice om care trece printr-o despărţire are nevoie, mai mult ca oricând, de susţinerea celor din jur, avertizează în final Serge Hevez.