DRAGOSTE MODERNĂ Dragostea ca o floare într-un căuş de palmă
0
Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.
Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi.
„Am câştigaaat! E primul Trombon pe care-l câştig, tu ştii asta?“, spune ea în timp ce ţopăie prin faţa şemineului dogoritor. E cu gura până la urechi, pentru că asta nu se întâmplă prea des. Să câştige, adică. Mai ales la Trombon. Poartă o cămăşuţă de casă, lejeră, şi nişte pantaloni scurţi roz, iar el o urmăreşte amuzat cu privirea. E mândră nevoie mare, deşi cu zece minute în urmă se smiorcăia – ba că nu ştie să mintă, ba că el o să se prindă rapid şi o s-o umilească în doi timpi şi trei mişcări.
Bucuria nu durează mult, însă. Ea chiar nu ştie să mintă, iar Trombonul chiar e jocul la care pierde la mare artă. „Ia stai...“, îşi zice ea în minte.
Ca un fulger îi trece prin cap faza de la ştrand. N-o s-o uite curând, pentru că acea zi a fost pe cât de distractivă, pe atât de plină de înţeles acum, când face legătura. Era pentru prima dată când se dădea pe tobogan (da, la 21 de ani, după o copilărie şi adolescenţă petrecute la mare, este posibil să nu se fi dat niciodată pe tobogan). Erau împreună, ea se aşezase prima, el în spate. Şi vuum, au alunecat pe ligheanul oval. Prinseseră ceva viteză şi, pentru ca ea să nu se sperie sau să se lovească, el a trebuit să fie incredibil de atent să nu-i intre nicio picătură de apă în ochi şi nici să nu intre la fund la aterizare. Dacă n-ar mai fi vrut să se dea deloc după aceea? La fel şi acum – dacă s-ar fi îmbufnat şi n-ar mai fi vrut să joace Trombon pentru că a pierdut? „Hei, dar nu-i corect! Nu trebuia să mă laşi să câştig“, zice ea, stânjenită. Se uită unul la altul scurt şi izbucnesc în râs, un râs sănătos, care zguduie creierii munţilor şi ai nopţii. Îl priveşte şi deodată se înmoaie, se face ghem în braţele lui şi se lasă în voia săruturilor nenumărate. Cât de călduros poate fi sentimentul ăsta, tandreţea asta în vorbe şi în gesturi, combinată perfect cu râsete.
În cele 15 luni de când sunt împreună nu de puţine ori au valsat în bucătărie în timp ce fierbea apa pentru ceai, nu de puţine ori a primit flori de la el în căuşul palmei – le lăsa o codiţă scurtă, abia cât s-o poţi ţine în mână. Asta a detronat pe viaţă impresionantele buchete învăluite în folii şi panglici complicate.
Şi ar mai fi multe momente demne de camera ascunsă, petrecute în doi, momente care au întărit conceptul de „noi“. Ora 20.25 a unei seri dinaintea Crăciunului lui 2011 n-o vor uita curând. Ea urma să ia trenul spre Constanţa, să meargă acasă. Dar cum e mereu cu mintea în zece părţi şi aproape niciodată punctuală, au plecat în ultima clipă spre gară. Era ora 20.20 şi metroul lor abia oprea la Gara de Nord. Abia atunci a început goana nebună. Mai erau cinci minute până la plecarea trenului şi-un culoar lung de parcurs până la peron. Şi-un bagaj greu, pe deasupra.
Deşi panicată, ea se resemnase deja că nu-l va mai prinde. Însă nu şi el... Într-o fracţiune de secundă, a înşfăcat geamantanul şi a început să alerge cât îl ţineau picioarele, de parcă ar fi vrut să plece în lume cu trollerul ei roşu. Ea mai avea doar geanta de umăr, nimic n-o împiedica să ţină pasul cu el, şi totuşi îi era greu. „Doamne, ce l-a apucat? În fond, puteam pleca şi mâine acasă“, a apucat să gândească.
Dar nici vorbă să-i spună ceva, ar fi însemnat consum de energie şi de timp. „Fugi tare, Corina, că tu trebuie să urci în trenul ăla, nu el!“, se automotiva, amuzată. Aproape ajunseseră. Linia 9, vagon 5, ultimul de la coadă, spre fericirea lor. „Haideţi, haideţi, că acum pleacă! La Constanţa, da?“, a zis un funcţionar de la CFR. Cu suflarea tăiată, i-a pus bagajul în braţe şi a trimis-o, la propriu, acasă. I-a făcut anemic cu mâna, iar ea i-a trimis pupici în aer, c-un zâmbet larg, de „Nu eşti sănătos, şi-mi place tare mult că nu eşti“. Trenul se pusese deja în mişcare.
Cină romantică la două noaptea
Sunt multe lucruri pe care le-a făcut pentru prima dată cu el, cu băiatul ăsta care i-a părut incredibil de arogant la început, cu care s-a certat temeinic şi de care nu credea vreodată că se va putea ataşa. În cele 15 luni de când sunt împreună nu de puţine ori au valsat în bucătărie în timp ce fierbea apa pentru ceai, nu de puţine ori a primit flori de la el în căuşul palmei – le lăsa o codiţă scurtă, abia cât s-o poţi ţine în mână. Asta a detronat pe viaţă impresionantele buchete învăluite în folii şi panglici complicate. Nici nu mai vrea să audă de aşa ceva: o floare într-un căuş de palmă e tot ce-şi doreşte
de-acum.
Tot la momente memorabile intră, alături de fuga după tren, un alt rând în care şi-au luat bilete fără loc, în drum spre mare. Acela a fost, probabil, cel mai obositor, toropitor, dar şi distractiv drum din viaţa lor. Când au ajuns, s-au învârtit preţ de câteva ore bune prin oraş şi pe plajă, astfel încât au
luat cina, una romantică, ce-i drept, abia la ora două noaptea, respirând aerul sărat de la malul mării.
În următoarea zi se întorceau în Bucureşti cu autocarul şi se desfătau cu Breezer de lămâie, chipsuri
Pringles şi Prăjitura Casei, de la una dintre benzinăriile de pe autostradă. Era o bucurie cât se poate de simplă: răsfăţ al gusturilor, cel mai frumos apus şi cea mai mare împlinire.
Însă, în ciuda atâtor momente inedite petrecute în doi, au avut şi clipe rupte din cunoscutele comedii romantice de la Hollywood (bineînţeles, ei ar spune că ale lor sunt de zece ori mai emoţionante, pentru că ei ştiu cu siguranţă că viaţa lor bate filmul). Se întâmpla într-o duminică de noiembrie, la puţin peste o lună de când erau împreună. Să fi fost ora 10; dinspre boxele calculatorului se auzeau notele unei melodii care avea să devină „melodia lor“ din acea clipă. Ea-l privea atent şi-şi dădea seama cât de bine se pliază fiecare vers pe povestea lor. În acea dimineaţă de noiembrie, în pijamale şi-n vârful patului, ea s-a îndrăgostit de băiatul cu ochi blânzi.
„Tot prăjitura mea e mai bună!“
Dacă există ceva pentru care amândoi să-şi poată da sufletul (în afară de unul pentru celălalt, bineînţeles), ar fi dulcele. Sunt amândoi avizi după dulciuri, iar ciocolata ocupă loc de cinste în preferinţele lor „zaharoase“. Aşa că, peste tot pe unde se duc, încearcă preparatele cu aport semnificativ de ciocolată din meniu. Au un principiu nescris, însă mereu aplicat: iau două sortimente diferite şi mai mereu mănâncă unul din porţia celuilalt.
«Dulcele» ei era fad în comparaţie cu muntele de ciocolată din farfuria lui. Deznodământul? A devorat pe nesimţite porţia lui de tort.
Erau la Starbucks odată, el îşi luase o porţie din deliciosul tort cu ciocolată de acolo, iar ea unul cu morcovi, ştiind, de la mama ei, ce prăjituri grozave ies cu ajutorul legumei portocalii. Nimic mai greşit de această dată: „dulcele“ ei era fad în comparaţie cu muntele de ciocolată din farfuria lui. Deznodământul? A devorat pe nesimţite porţia lui de tort. Deşi se întâmplă asta cam de fiecare dată , ea sfârşeşte mereu spunând: „Tot prăjitura mea e mai bună!“. Invariabil, el o aprobă din cap, c-un rânjet superior, de parcă ar deţine adevărul suprem. Oricum, cineva are grijă şi de porţia de tort cu morcovi; nu rămâne nemâncată...
„Of, vedem şi noi filmul ăla odată?!“
Şi-au format un obicei din a petrece weekendurile lenevind în faţa unui film bun. Însă până ajung să se hotărască asupra acelui film bun, durează o veşnicie. El e cinefil, ea nu prea. El cunoaşte zeci de filme, ea le reţine numai pe cele care i-au plăcut în mod deosebit. Dar, ca să-i uşureze decizia, zice el, îi deschide vreo zece ferestre de Chrome, fiecare cu câte un trailer şi-i zice să aleagă unul dintre ele. Se apucă să le vadă şi chiar când unul dintre filme îi captează atenţia, îl aude: „A, stai, că ar mai fi unul. Uită-te, poate îţi place mai mult“, indicând convingător spre monitor. În acel moment, deja e ceaţă în capul ei. Cu fiecare nou trailer văzut, ceaţa devine tot mai densă, până când ajunge să spună, exas¬perată: „Gata! Ăsta!“, deşi nu vede nici 10 secunde din clipul de prezentare. Mereu se întreabă de ce contează atât de mult, fiindcă ea oricum adoarme pe la jumătatea filmului. Dar e, aşa, o convenţie pe care ei o aplică întotdeauna, cu dulcea enervare care-i precede.
Dacă ar fi să rezume relaţia lor în câteva cuvinte, ar spune amândoi, la unison: umor, fotografie, dulciuri, tandreţe, respect, toate oferite cu reciprocitate. Ar mai spune încredere, dar deja e de la sine înţeles. Acel „ai încredere în mine“ calm şi cald, rostit exact la momentul potrivit, îi dă libertatea să aibă mereu încredere în el. Cum ştie? Cumva din interior, acolo unde o echipă solidară de fluturaşi îşi face de cap încă din acea dimineaţă târzie de noiembrie.
Corina Zorzor are 21 de ani, iar de aproape trei a dat marea ei de-acasă pe oportunităţile Bucureştiului. Face multe fotografii, iubeşte ciocolata cu marţipan şi vrea să ajungă cât de curând la Paris.
Se încarcă comentariile...
