Războiul hibrid şi braţul său nevăzut: spionajul

Oligarhul rus Boris Berezovski, critic al lui Putin, a murit în condiţii suspecte în Marea Britanie în 2013 FOTO AFP

În decursul istoriei, tipurile de războaie, precum cel convenţional, asimetric, de insurgenţă sau terorist, s-au perindat defilând precum renumitele modele la reuniunile de creaţie vestimentară de la Paris.

Noul venit: Războiul hibrid. Utilizat în Ucraina, a luat prin surprindere o Europă întreagă, dar şi o Alianţă militară care încă savurează dividendele păcii care a urmat după încheierea (?) Războiului Rece. Diferenţa dintre Occident şi Federaţia Rusă, în ultimii 25 de ani, a fost dată de faptul că Vestul s-a ocupat să asigure o relaţie importantă cu Moscova care devenea, astfel, un aliat strategic (a construit conducte de gaz, a constituit şi dezvoltat o relaţie politico-militară în cadrul Comitetul NATO-Federaţia Rusă unde să se discute problemele de securitate europeană, a început un transfer de tehnologie înspre Moscova), iar Rusia a creat, în primul rând, o reţea de sprijin şi de influenţă în Occident, bazată inclusiv pe reţeaua de spionaj a fostului KGB, începând cu media utilizată în propagandă (mai ales după 2008, când a câştigat militar şi a pierdut propagandistic în Georgia) sub patronajul a două entităţi, Rusia Today şi Sputnik, a finanţat think-tank-uri în marile capitale ale lumii unde se construiau viitoarele politici ale globalizării, a instalat spioni şi oameni de influenţă în zone-cheie ale vieţii politice din Occident, dar şi din estul şi centrul continentului, unde ţările s-au racordat la UE şi NATO. Apoi, după o perioadă de derivă (1990-1999), Rusia a reintrat în costumul neoimperial care dorea/doreşte refacerea fostului URSS sau, dacă nu, cel puţin într-o Uniune Euroasiatică.

În fotografia din dreapta, Serghei Ivanov, şeful Administraţiei de la Kremlin, alături de Vladimir Putin

Artizanul noii atitudini este preşedintele Vladimir Putin, ajutat îndeaproape de un Comitet Politic Executiv 2.0, unde foştii ofiţeri din servicii au o contribuţie esenţială. Serghei Ivanov, Serghei Şoigu şi Igor Sechin sunt cei mai importanţi politicieni, aparţinând aşa-numitului grup siloviki (oameni care au îmbrăcat de-a lungul timpului uniforme militare în servicii sau în armată). 

Sergei Şoigu este general şi deţine portofoliul Ministerului Apărării din 2012, Ivanov este şeful staff-ului prezidenţial şi provine din KGB, iar Sechin este un fost ofiţer de informaţii care conduce compania petrolieră Rosneft. În loc să cheme Flota a VI-a din Mediterană, SUA şi UE au aplicat sancţiuni acestor persoane din jurul lui Vladimir Putin pentru acţiunile din Ucraina pe care le-au organizat şi condus. La rândul ei, Moscova a reacţionat prin crearea unui fond de ajutorare a companiilor lovite de sancţiuni (în jur de două miliarde de euro), cu bani provenind din ceea ce a rămas în rezerva bugetară din 2014 şi din Fondul de pensii. Cert este că sancţiunile aplicate, în contextul scăderii preţului petrolului (la Conferinţa de Securitate de la Munchen, ministrul de Externe al Qatarului, Kalid Mohamed A Al-Attiya, afirma că acesta are încă o marjă de scădere), au dus la reducerea bugetului Federaţiei Ruse cu peste 10%, cu excepţia alocărilor pentru armată care susţin programul de modernizare a tehnicii militare ruse. Din punct de vedere economic, Rusia suferă, ea fiind în principal un exportator de resurse şi nu un producător de tehnologie avansată. Inflaţia galopantă şi stagflaţia sunt elmentele de care se vorbeşte la Moscova astăzi. Recentul balans al Moscovei către Beijing nu este în avantajul ei, crescând puterea economică şi aşa mare a unui fost adversar, care, pe termen lung, îşi doreşte Siberia populată cu chinezi.

Războiul hibrid/spionajul

Euromaidanul a luat prin surprindere FSB care are, în atribuţiunile sale, obţinerea de informaţii din zona fostelor state sovietice (vecinătatea imediată), zonă considerată ca făcând parte din aria sa de resposabilitate şi nu din cea a SVR (servicul de informaţii externe), chiar în condiţile în care aceste zone se află în state independente. Din această cauză, urmează modificări ale structurilor, Agenţiile Antidrog şi Imigrări trecând în subordinea Ministerului de Interne, unde va fi numit unul din oamenii cei mai apropiaţi preşedintelui rus, fosta lui gardă de corp, Anatoli Sobchak (mentorul lui Putin), şi partenerul de judo al preşedintelui rus, Vladimir Zolotov actualmente adjunct al ministrului de Interne.

Spionajul este unul din elementele de bază ale Războiului hibrid. Poate chiar iniţiatorul acestuia, prin calitatea materialelor puse la dispoziţia decidenţilor de la Kremlin.

Infrastructura de spionaj folosită de KGB/FSB în fostele republici sovietice/fostele state comuniste este în funcţiune şi încă îşi face temele. Este o lume pe care nu o vezi decât rareori ieşind în scenă şi atunci este, în general, pentru ultima dată (vezi cazul Litvinenko). De cele mai multe ori, vezi rezultatele, precum în Ucraina, prin anexarea Crimeei. Să ne aducem aminte de cazul lui Boris Karpichkov, fost agent KGB, născut în 1959, în Letonia/URSS, devenit inginer mecanic într-o fabrică din industria aeronautică. S-a înrolat în KGB, în 1984, urmând cursurile Academiei din Minsk. A fost repartizat la finalul cursurilor la Directoratul 2 (contra-spionaj) în divizia de la Riga, unde a ajuns la gradul de maior. După colapsul URSS, a intrat în noul serviciu de informaţii al Letoniei. Din noua poziţie, a furnizat în continuare documente FSB, fiind pentru patru ani agent dublu. Noilor parteneri ai ţării sale de la CIA le-a oferit, în schimb, în mod regulat, dezinformări. În 1995, a fost descoperit şi a fugit în Rusia, unde a fost arestat pentru câteva luni. A reuşit să părăsescă Rusia, folosind un paşaport fals, britanic, de pe vremea când lucra la KGB. În Marea Britanie, şi-a folosit talentele de fost spion, lucrând sub o acoperire comercială din care a investigat, în beneficiul MI5, o serie de ruşi aflaţi la Londra, precum Boris Berezovski şi Roman Abramovici, dar şi un grup numit Mărşăluim împreună (redenumit ulterior Nashi), în care s-a infiltrat, şi care avea ca ţintă discreditarea exilului rusesc dar şi a unor ruşi în exil, precum separatistul cecen Akhmed Zakayev, magnatul rus Boris Berezovski şi fostul agent KGB Litvinenko.

Karpichkov şi şeful MI5, Jonathan Evans, într-o discuţie pe tema spionajului rusesc, la Londra, au căzut de acord că Marea Britanie a fost/este o ţintă de primă mărime pentru serviciul de spionaj rusesc, iar operaţiunile au loc la aceeaşi scală ca în timpul Războiului Rece. În 2004, doi agenţi ruşi trimişi de Moscova (nume de cod Alvis şi Irina), agenţi pe care Karpichkov i-a întâlnit, aveau ca misiune să organizeze şi să plătească participanţii (4,5 lire/oră) la manifestaţii împotriva liderului cecen Akhmed Zakayev, dar şi a ziaristei Anna Politkovskaya (asasinată de o persoană necunoscută, într-o scară de bloc în Moscova anului 2006). Nu au fost scutiţi de demonstraţii nici simpatizanţii celor care erau împotriva Kremlinului. O astfel de persoană a fost actriţa Vanessa Redgrave, prietenă apropiată a liderului cecen Zakayev, împotriva căreia s-a organizat o astfel de demonstraţie. Pentru fostul agent KGB Litvinenko, refugiat la Londra, s-au folosit mijloace agresive precum cokteiluri molotov aruncate după o astfel de manifestaţie, în gradina propriei case din Muswell Hill.

Mass-media, ţinta lui Putin 

La spionaj se adaugă o armă de temut: media. Moscova a extins rolul televiziunii de ştiri a Kremlinului, RT, şi a lansat un serviciu de radio şi de website-uri de ştiri, Sputnik News (denumit după primul satelit lansat în cosmos de sovietici), care va fi prezent în întreaga lume. Planul Kremlinului pentru o expansiune globală ale media de stat ruseşti a fost primit cu suspiciune, mai ales în statele foste membre URSS. Conţinutul noii platforme media Sputnik News va fi produs în 130 de oraşe din 34 de ţări din întreaga lume şi va avea birouri, printre altele, la Bucureşti, Chişinău, Kiev, Minsk şi Belgrad, dar şi birouri regionale la Beijing, Washington şi Cairo. Reţeaua de radio Sputnik va opera în 30 de limbi străine din anul 2015 şi va transmite peste 800 de ore de conţinut pe zi. Kremlinul nu numai că a dezvoltat propria structură media globală, dar a început să cumpere ziare falimentare sau nu din Occident, precum Evening Standard şi Independent (propietar, oligarhul rus Aleksander Lebedev, care a lucrat ca spion în Londra în timpul lui Gorbaciov), pentru a putea folosi mai uşor branduri care spun ceva locuitorilor din acele ţări. Pe fondul tensiunilor în creştere dintre Rusia şi Occident, planurile pentru Sputnik News sunt doar o componentă a strategiei media în continuă schimbare a Kremlinului destinată spaţiului internaţional şi care face parte din Războiul hibrid. Ce face UE? Gândeşte la realizarea unei alternative prin crearea unui post TV în limba rusă care să reprezinte o sursa alternativă de informaţii faţă de presa controlată de Kremlin. Profesorul şi expertul de la European Council on Foreign Relations, Andrew Wilson, unul dintre cei mai buni cunoscători europeni ai Federaţiei Ruse şi în special ai Ucrainei, se întreba, într-un articol scris în 2011, de ce mai are nevoie Vladimir Putin de conceptul de tehnologie politică după ce a reuşit să obţină dominaţia cvasi-totală asupra politicii şi economiei ruse. Conceptul de tehnologie politică este născut în Rusia şi exportat în întregul spaţiu ex-sovietic care desemnează un spectru larg de mijloace de manipulare a populaţiei pentru a garanta controlul politic deplin al celui/celor aflaţi la putere.

Conspiraţie, şantaj şi acţiuni acoperite

Acest concept este practicat astăzi de Kremlin la nivel European. Este un Al Treilea Război Mondial, sub o altă formă, mult mai sofisticată, care se derulează sub presiunea triadei nucleare deţinută de Federaţia Rusă. Tehnologia politică include difuzarea de informaţii false, cultivarea asiduă a unei varietăţi de teorii ale conspiraţiei, şantajul şi distrugerea publică a adversarilor prin materiale compromiţătoare, dar şi acţiuni acoperite cum ar fi crearea de false partide de opoziţie, false ONG-uri independente ori false publicaţii independente, care, sub aparenta onorabilitate, să servească interesele stăpânilor politici. Conceptul este strâns legat de manipularea economiei şi pieţelor şi de controlul strict asupra serviciilor secrete, instituţiilor de forţă şi ale justiţiei, care pot fi oricând asmuţite împotriva adversarilor reali sau desemnaţi. Aşa au fost înlăturaţi vechii oligarhi precum Mihail Hodorkovski şi au apărut cei de astăzi, care sunt pe listele de sancţiuni ale SUA şi UE.

Cât de puternică este această armă creată de Kremlin?

Priviţi deruta din unele cancelarii europene şi modul în care este privită relaţia cu Moscova. Aceasta a început să fisureze unitatea UE, dar şi a NATO. Este România în pericol? Da. Acţiunea se cheamă Maskirovka! Să luăm un exemplu: în ţările baltice, unde există o puternică minoritate rusă, Moscova a ales tactica website-urilor sub acoperire pentru a putea penetra spaţiul public non-rus. Reţeaua Sputnik a înfiinţat în ţările baltice mai multe site-uri de ştiri şi investigaţii care publică materiale explozive, realizate de jurnalişti autohtoni (plătiţi în condiţii care nu pot fi refuzate) în limba ţării, reuşind în acest fel să influenţeze şi să manipuleze dezbaterea internă fără ca publicul larg să fie conştient că totul este controlat de la Moscova. Aceleaşi soluţii se aplică şi în România şi nu sunt total necunoscute de serviciile de informaţii. De aici apare şi necesitatea unor măsuri de contracarare, lute de servicii, chiar folosind mult huliţii ofiţeri acoperiţi din presă. Kremlinul este mare maestru în crearea de partide politice-fantomă care fac opoziţie de faţadă şi nu îi este greu să creeze şi o falsă presă de opoziţie.

Are jurnalişti acoperiţi?

Nu ştim, dar bănuim că nu este străin de astfel de finanţări. Pe plan politic, Moscova cultivă cu grijă atât partidele de extremă stânga, moştenite de la Uniunea Sovietică, dar şi partidele naţionaliste, considerate în Occident de extremă dreapta, precum Frontul Naţional (Franţa), UKIP (Marea Britanie), Liga Nordului (Italia) şi Jobbik (Ungaria), pe care le finanţează (prima reuniune internaţională găzduită de Crimeea ocupată a fost un congres al partidelor de extremă dreapta, organizat de Kremlin la Ialta). În noul război, generalii ruşi au şters graniţa dintre războiul convenţional şi cel neconvenţional, compensând deficitul de înzestrare cu tehnică de ultimă generaţie existent faţă de Occident. Primul contact cu noul tip de război: preluarea de omuleţii verzi ai Crimeei. Trupe fără însemne militare, înarmate până în dinţi, au ocupat Crimeea în câteva zile, în vreme ce Kremlinul vorbea de fasciştii care ar fi ocupat guvernul legitim de la Kiev şi l-ar fi forţat pe preşedintele Viktor Ianukovici să plece în exil la Moscova. Noul război utilizează pe scară largă mijloacele politice, economice, informaţionale, umanitare, în general măsuri non-militare. Toate acestea sunt suplimentate prin măsuri militare acoperite prin presiuni militare la graniţă (desfăşurări de trupe în vederea efectuării de exerciţii militare), inclusiv prin acţiuni de conflict informaţional şi acţiuni ale forţelor speciale. Există un răspuns al NATO la acest tip de război? Da. În răspuns la conflictul din Ucraina, NATO a decis să dezvolte un set de mijloace ambiţioase prin care să descurajeze şi să se apere împotriva adversarilor care conduc astfel de războaie. Războiul hibrid destabilizează statul şi polarizează societatea, centrul de gravitate al acestuia fiind populaţia.

Soldaţii fără însemne militare care au ocupat Crimeea au primit numele de „omuleţi verzi” 

Adversarul încearcă să influenţeze decidenţii politici prin combinarea mijloacelor militare (exerciţii de anvergură cu trupe sau zboruri cu avioane de bormbardament nuclear) cu acţiunile subversive (acţiuni clandestine care evită atribuirea acestora statului agresor). Şi aşa, fără un război convenţional pe teren, o intervenţie NATO este lipsită de argumente. Pentru NATO, această ameninţare neregulară este o provocare instituţională, care necesită o cooperare cu organizaţiile internaţionale, în special cu cele europene, precum UE. Va putea face faţă Alianţa întregului spectru de ameninţări? Este puţin probabil, numai dacă ne gândim la eforturile pe care le-a făcut acesta în ultimii ani în domeniul cibernetic. În orice caz, este bine să ai un răspuns coerent pe o direcţie, urmând ca împreună cu factorul politic să răspunzi şi la celelate provocări. Răspunsul actual al NATO la politica de descurajare a unui război hibrid este un răspuns militar rapid, o Forţă de Reacţie Rapidă unde logistica este deja prepoziţionată în posibilele zone de operaţii militare (în conformitate cu scenariile agreate). Această politică are, pe lângă partea de descurajare militară, şi unele slăbiciuni:

(1) consensul statelor membre asupra sursei de conflict;

(2) pentru contracararea acţiunilor nu este suficientă numai puterea militară convenţională, ea poate fi prea puţină şi prea târziu utilizată, în funcţie de decizia la nivelul Alianţei;

(3) o descurajare bazată numai pe forţa militară nu este credibilă, Alianţa având nevoie de o politică flexibilă care să determine descurajarea cu o gamă variată de instrumente. 

Din aceste slăbiciuni apare necesitatea ca NATO să-şi asigure cooperarea cu o instituţie care are o serie de instrumente complementare celor militare: UE. De ce nu s-au implementat deciziile Consiliului UE în domeniul securităţii, luate în 2013? Oare din cauza dividendelor păcii temporare de după Războiul Rece sau ca urmare a unor neînţelegeri la nivelul evoluţiilor internaţionale? 

Să ne amintim ce declara fostul director al CIA, George Tenet, despre liderul Al-Qaida, Osama Bin Laden: 

prima informaţie pe care Agenţia a lansat-o în Sinteza Prezidenţială Zilnică (P.D.B.), adresată preşedintelui american Bill Clinton, la 4 decembrie 1998, cu trei ani înainte de 9/11, avea titlul Bin Laden pregăteşte deturnarea de avioane civile americane şi alte atacuri. 

Mă gândesc la faptul că factorii de decizie nu răspund în legătură cu ceea ce se întâmplă cu informaţiile puse la dispoziţie de serviciile de informaţii. Cooperarea inter-instituţională, răspunsul la informaţiile serviciilor, crearea unui sistem de planificare comun trebuie să devină o cutumă a securităţii europene (Consiliul European din iunie 2015 oferă o astfel de oportunitate), dar şi asigurarea fondurilor necesare sprijinirii acţiunilor. Prevenirea unui Război hibrid este mai importantă decât angajarea în contracararea lui. Faza militară a Războiului hibrid din Ucraina va duce, în final, la un conflict îngheţat cu consecinţele de rigoare pentru Kiev, dar şi pentru comunitatea internaţională. Statele sunt vulnerabile atât timp cât conceptul de Reformă a Serviciului de Securitate (SSR) nu este aplicat în totalitatea lui, care include şi buna guvernare, controlul societăţii civile şi aplicarea legii. UE a încorporat acest concept SSR în operaţiunile din Politica de Apărarea şi Securitate Comună.

Cum te aperi într-un asemenea război? 

Nu te poţi apăra cu tancurile împotriva atacurilor şi nu poţi lansa rachete de croazieră pentru a opri propaganda ostilă. Războiul hibrid sau non-liniar este, potrivit profesorului Mark Galeotti, de la New York University, un război postmodern, nedeclarat în mod oficial, dar purtat în permanenţă, cu mijloace militare şi non-militare, de la operaţiuni sub acoperire la atacuri cibernetice şi chiar până la operaţiuni masive de lobby. Tot ce am văzut în Ucraina este, de fapt, o vastă operaţiune propagandistică îndreptată împotriva singurului adversar pe care l-a recunoscut Rusia/URSS vreodată: Occidentul democratic. Dificultatea pentru Occident şi pentru NATO – o alianţă concepută în secolul al XX-lea, în timpul Războiului Rece, pentru a preveni o acţiune ostilă a unui inamic exterior teritoriului statelor componente– este să se adapteze la aceste forme perverse de război ale secolului al XXI-lea, dar şi să se modernizeze în structurile sale politice şi militare.