La 9 august 1999, un cvasi-necunoscut era numit la conducerea guvernului rus. După nici două luni, el declanşa al doilea război din Cecenia, în replică la o serie de cinci atentate cu bombe, atribuite separatiştilor şi soldate, în decurs de două săptămâni, cu peste 300 de morţi. Războiul din Cecenia a culminat cu asediul capitalei Groznâi (25 decembrie 1999 – 6 februarie 2000). În urma bombardamentelor şi a confruntărilor, Naţiunile Unite au calificat Groznâi ca fiind cel mai distrus oraş din lume. Siria se bucura încă de pace. Reinstalarea controlului rusesc asupra Ceceniei a stat la baza primului succes electoral al lui Putin: 52,9% din voturi, la alegerile din 24 aprilie 2000. Patru ani mai târziu, a fost reales cu un scor de 71,2%.

Răfuiala cu oligarhii şi gestiunea cu mână forte a atacurilor teroriste de la teatrul Dubrovka şi de la Beslan i-au consolidat autoritatea. Creşterea preţului materiilor prime a stat la baza revigorării economice. Era momentul ieşirii pe scena internaţională. În iulie 2006, Rusia găzduia, în premieră, Summit-ul G8 la Sankt Petersburg. ”O revenire în forţă a Rusiei?”, se întreba atunci presa occidentală. În iarna anterioară se derulase primul conflict ruso-ucrainean privind aprovizionarea cu gaz. Dependenţa în acestă privinţă a fost folosită ca armă de ruşi şi în iernile următoare, în special pentru a bloca apropierea Kievului de UE.

Discursul lui Putin, din februarie 2007, la Conferinţa pentru Securitate de la Munchen, constituie un moment al adevărului. Nouă ani mai târziu, Sputnik, instrumentul propagandei Kremlinului, descria ca ”profetic” acel moment al denunţării de către preşedintele rus a ordinii unipolare de după Războiul Rece. Una din acuzaţiile sale de atunci a vizat extinderea NATO. Au urmat luni de tensionare a relaţiei cu Occidentul, odată cu înăsprirea poziţiilor Rusiei.

În actualul context regional şi prin catastrofala sa gestiune internă, România e una din cele mai expuse ţări ale fostului lagăr socialist în faţa pericolului rus.

La 8 mai 2008, Putin a devenit prim-ministru, făcând schimb de funcţii cu Dmitri Medvedev. În august, în toiul Jocurilor Olimpice de la Beijing, a ordonat invadarea Georgiei, pentru menţinerea controlului asupra regiunii separatiste Osetia de Sud. În termeni de simpatie în rândul ruşilor, acţiunea a avut un rezultat spectaculos: cota de popularitate a lui Putin a ajuns la 88%. În aprilie 2012, a fost ales preşedinte, cu 63% din voturi, pentru un mandat de această dată de şase ani, ca urmare a unei revizuiri a Constituţiei.

Urmează februarie 2014. Jocurile Olimpice de la Soci celebrează puterea rusă. În paralel, Putin ordonă anexarea Crimeei şi intervenţia militară din Donbas, ca răspuns la tentativa de emancipare democratică pro-europeană a Ucrainei, intrată în istorie drept revoluţia Maidanului. Ce a însemnat această recurgere brutală la forţă în ochii ruşilor? Noul record de popularitate al preşedintelui Putin vorbeşte de la sine: 89% dintre ruşi îi sunt alături. Cel mai îngrijorător este faptul că nu e doar propagandă în aceste cifre.

Ofensiva din proximitatea ex-sovietică a fost urmată de intervenţia în Siria, de partea regimului de la Damasc. Declanşată la 30 septembrie 2015, mişcarea geostrategică plasează Rusia în prim-planul scenei globale, ca prezenţă inconturnabilă, de acum, la masa deciziilor esenţiale. Încercările de imixtiune în alegerile din SUA şi alte state vestice, propaganda dezlănţuită, susţinerea forţelor politice anti-europene, recurgerea la subversiune şi destabilizare, atacurile cibernetice, precum şi incidente ca recenta otrăvire a unui fost spion rus la Londra – sunt expresii ale unei politice externe agresive, bazate pe forţă nedisimulată, având drept obiectiv consolidarea statutului de mare putere al Rusiei.

La cei 65 de ani ai săi, în faţa lui Putin se deschide un mandat prezidenţial de şase ani. E de aşteptat ca ambiţia sa de a face istorie să producă într-un ritm accelerat victime pe harta lumii. În actualul context regional şi prin catastrofala sa gestiune internă, România e una din cele mai expuse ţări ale fostului lagăr socialist în faţa pericolului rus. Istoria, inclusiv cea recentă, ne pune în gardă. Iar noi, românii, ce facem?