Moscova nu crede în lacrimi. Nici Ucraina în promisiuni

Sursă foto: RFR/RL

Geneza: Naraţiunea periculoasă a lui Putin despre Ucraina.  Agresiunea împotriva Georgiei din 2008, anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea din 2014 şi ingerinţa Moscovei din regiunea Donbas au fost acţiunile prin care Federaţia Rusă şi-a erodat treptat relaţiile cu Occidentul, iar invazia din Ucraina a marcat momentul desprinderii complete, cel puţin pentru o perioadă semnificativă, a Rusiei de Europa şi de statele democratice.

Însă atunci când aceste evenimente sunt examinate în contextul culturii strategice ruseşti, ele nu ar fi trebuit să fie o surpriză. Conceptul de cultură strategică şi construcţia care stă la baza acesteia oferă perspective importante asupra factorilor care conduc acţiunile Rusiei faţă de Ucraina şi de securitatea transatlantică în general, precum şi puncte de referinţă pentru viitoarele decizii care vor fi luate de conducerea de la Kremlin.

Preşedintele rus Vladimir Putin a subliniat baza istorică pentru pretenţiile sale împotriva Ucrainei într-un eseu controversat care a fost comparat de unii experţi cu o declaraţie de război. Articolul de 5,000 de cuvinte, intitulat „Despre unitatea istorică a ruşilor şi ucrainenilor”, a fost publicat pe 12 iulie 2021 şi prezintă multe dintre punctele de discuţie subliniate de Putin în ultimii şapte ani de război nedeclarat între Rusia şi Ucraina. Liderul rus a folosit eseul pentru a-şi reitera convingerea frecvent exprimată că ruşii şi ucrainenii sunt „un singur popor”, în timp ce dă vina pentru colapsul actual al legăturilor bilaterale pe comploturi străine şi conspiraţii anti-ruse.

Sursă: Pagina administraţiei prezidenţiale.

Într-un pasaj transmis pe un ton foarte ameninţător, Putin pune la îndoială în mod deschis legitimitatea graniţelor statului vecin şi susţine că o mare parte din Ucraina modernă ocupă ţinuturi istorice ruseşti, susţinând că „Rusia a fost jefuită”. În alt paragraf el sugerează o nouă anexare a teritoriului ucrainean, susţinând: „Devin din ce în ce mai convins de asta: Kievul pur şi simplu nu are nevoie de Donbas”. Putin îşi încheie lungul eseu sugerând cu ignominie că statalitatea ucraineană în sine depinde, în cele din urmă, de consimţământul Moscovei: „Sunt încrezător că adevărata suveranitate a Ucrainei este posibilă numai în parteneriat cu Rusia”.

Deloc surprinzător, articolul lui Putin a stârnit o discuţie aprinsă în Ucraina şi nu numai. Preşedintele ucrainean, Volodimir Zelenski, a tratat cu umor la acea vreme eseul omologului său rus, afirmând că este „invidios” pe Vladimir Putin, deoarece acesta are suficient timp liber pentru a cerceta istoria popoarelor lor. În schimb unii analişti au identificat numeroase ecouri imperiale şi ameninţări aproape deloc voalate în eseul lui Putin. Anders Åslund a calificat eseul drept „o capodoperă în dezinformare” şi „aproape o declaraţie de război” iar în ziarul rus Moskovsky Komsomolets se afirmă într-un articol că textul a fost „ultimatumul lui Putin către Ucraina”.

Sursă: Twitter.

Însă strategia preşedintelui Rusiei are o geneză mai îndepărtată temporal, şi anume în discursul prezidenţial din 2002 – „Rusia nu a fost niciodată atât de puternică pe cât vrea să fie şi niciodată atât de slabă pe cât se crede că este.”  Mai mult, în timp ce în cercul închis de la Kremlin se făceau strategii pentru a contracara influenţa Statelor Unite în Europa şi extinderea NATO, Vladimir Putin a spus o glumă care a circulat o vreme în cercurile guvernamentale ruse: „Un ofiţer pensionat îl întreabă pe fiul său dacă i-a văzut pumnalul. Fiul răspunde că a dat pumnalul la schimb pentru un ceas. Bine, arată-mi ceasul, spune tatăl. Şi dacă bandiţii vin mâine la noi să mă omoare pe mine, pe mama ta şi pe fraţii – şi să-ţi violeze sora – ce le spui? ‘Bună seara, este ora 12:30, ora Moscovei?’” După o scurtă pauză, Putin a spus “Nu vrem ca asta să se întâmple [Rusiei]”. Experţii Fiona Hill şi Cliff Gaddy par să fi înţeles foarte bine natura caracterului preşedintelui Rusiei: „Vladimir Putin este un luptător şi un supravieţuitor. Nu va renunţa şi va lupta murdar dacă asta este nevoie pentru a câştiga.” (Fiona Hill, Cliff Gaddy, 2015, Mr. Putin, 2nd ed. Washington, DC: Brookings.) Eseul din 2021 este doar avertismentul final, aşa cum corect l-au identificat jurnaliştii de la Moskovsky Komsomolets.

Sursă foto: Sputnik Armenia.

Exodul: Rusia e în Europa, dar nu este europeană

Rusia este geografic în Europa. Kiev, capitala iniţială a statului rus şi Moscova sunt in Europa. Ţara este predominant creştină. Cultura sa, aspectele majore ale istoriei sale şi tendinţele critice în dezvoltarea sa – economice, politice, societale — sunt indisolubil legate de Europa. De la întemeierea statului rus modern la mijlocul secolului al XVI-lea, interesele sale, relaţiile cheie cu alte puteri şi politicile externe şi de securitate s-au concentrat asupra Europei. Chiar şi activităţile Rusiei în afara Europei – în Caucaz, în Asia Centrală şi chiar în locuri geografice mai îndepărtate – au avut, uneori, o dimensiune-cheie europeană. Cucerirea Asiei Centrale în secolul al XIX-lea a fost un element important al competiţiei Rusiei cu Imperiul Britanic. Războiul Crimeei din 1853–1856 a fost purtat împotriva Rusiei de o coaliţie care includea otomanii şi imperiile britanic şi francez.

Cu alte cuvinte, istoria politicii externe a Rusiei ca stat modern se raportează în mare parte la Europa. De la înfiinţarea imperiului sub Petru cel Mare la începutul secolului al XVIII-lea, istoria militară şi diplomatică a Rusiei a fost dominată de o succesiune de războaie şi manevre diplomatice cu Franţa, Austria, Marea Britanie, Suedia, Polonia, Prusia, diverse alte state germane şi principate sau alianţe ale acestor puteri. În secolul al XX-lea şi mai ales în timpul Războiului Rece, principala arena de confruntare dintre est şi vest a fost în Europa. De la sfârşitul Războiului Rece, diplomaţia rusă s-a concentrat pe refacerea poziţiei sale în Europa. Europa a fost întotdeauna şi va rămâne centrul de greutate geopolitic al politicii externe şi de securitate a Rusiei.

Cu riscul unei simplificări excesive se poate concluziona cu uşurinţă că întreaga istorie a politicii externe ruse a fost o luptă pentru controlul spaţiului geografic dintre graniţa de vest a Rusiei şi graniţa de est a Germaniei.

În absenţa barierelor naturale care să separe Rusia de restul Europei şi cu o moştenire îndelungată de conflict între aceasta şi alte state europene, profunzimea strategică a fost un element critic al securităţii Rusiei, salvând ţara de la înfrângere în 1812 şi în 1941. În mod similar, restabilirea acelei marje de siguranţă în urma dizolvării Uniunii Sovietice a devenit sarcina principală a politicii externe a Moscovei în anii 1990, iar primul pas a fost făcut în 1996, când s-a înfiinţat Uniunea Rusia-Belarus. Putin ştie că Napoleon şi Hitler au mărşăluit prin Belarus până la porţile Moscovei iar în 2002 a hotărât că va restabili profunzimea strategică vitală pentru securitatea Rusiei.

Deşi geografic Rusia este în Europa iar cea mai mare parte a istoriei sale o leagă de ea, acţiunile sale recente, precum şi retorica oficialilor de la Kremlin, o fac să nu fie europeană, în sensul acceptat de democraţiile liberale europene. De la invazia Georgiei în 2008, anexarea ilegală a Crimeei în 2014, ingerinţa în alegerile americane din 2016, până la sponsorizarea politicii extremiste din Europa şi invazia din 2022 în Ucraina, Rusia lui Vladimir Putin a dus o campanie concertată de a-şi extinde influenţa şi de a submina instituţiile europene.

În 2016, ministrul de externe Serghei Lavrov a declarat că încă de la originile sale, statul rus a fost forţat să „apere dreptul poporului rus de a avea propria credinţă şi de a-şi decide propriul destin, în ciuda încercărilor Occidentului european de a subjuga pământurile ruseşti şi de a-l lipsi de propria identitate.” Un angajament de a apăra identitatea şi modul de viaţă rusesc „este în genele noastre”, a concluzionat diplomatul rus. Însă ceea ce lipseşte din genele Rusiei este compasiunea faţă de cei aproape 2,000 de civili ucişi, dintre care peste 160 de copii (conform datelor din 13 aprilie a. c.) sau faţă de milioanele de ucraineni strămutaţi intern şi extern, oameni a căror viaţă s-a schimbat definitiv atunci când primul tanc rusesc a intrat în Ucraina, în dimineaţa zilei de 24 februarie 2022.

Ucraina – intersecţia dintre lumi

În decembrie 1991, cetăţenii ucraineni s-au dus la vot pentru a alege independenţa, trimiţând Uniunea Sovietică în istorie. Evenimentele din Ucraina au avut atunci repercusiuni internaţionale majore şi au schimbat cursul istoriei: URSS s-a destrămat la aproximativ o săptămână după referendumul ucrainean iar fostul preşedinte american George Bush a anunţat victoria Occidentului în prelungitul şi epuizantul Război Rece.

În 5 decembrie 1994 Ucraina, alături de Belarus, Kazakhstan, au semnat Memorandumul de la Budapesta, devenind părţi ale Tratatului de Neproliferare Nucleară (NPT). Memorandumul a fost semnat iniţial de trei puteri nucleare: Federaţia Rusă, Marea Britanie şi Statele Unite. China şi Franţa, celelalte două mari puteri nucleare membre ale Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, au oferit asigurări individuale în documente separate. Memorandumul interzicea Federaţiei Ruse, Marii Britanii şi Statelor Unite să ameninţe sau să folosească forţa militară sau constrângerea economică împotriva Ucrainei, Belarusului şi Kazahstanului, cu excepţia cazului de autoapărare sau “în alt mod în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite”. Ca urmare a altor acorduri şi a memorandumului, între 1993 şi 1996, Belarus, Kazahstan şi Ucraina au renunţat la armele nucleare, cedându-le statului succesor al URSS, Federaţia Rusă. Înainte ca Ucraina să cedeze armele nucleare staţionate pe teritoriul său, avea al treilea cel mai mare stoc de capabilităţi nucleare din lume, însă deţinea doar controlul fizic asupra acestuia, nu şi cel operaţional. Rusia controla codurile necesare operării armelor nucleare prin intermediul legăturilor electronice de acţiune permisivă şi al sistemului rus de comandă şi control, deşi acest lucru nu putea fi o garanţie suficientă împotriva accesului ucrainean.

Însă garanţiile de securitate oferite Ucrainei în 1994 nu au fost suficiente pentru a opri nici anexarea ilegală a Crimeei în 2014, nici invazia Rusiei din 2022. Experienţa Memorandumului de la Budapesta subminează fiabilitatea garanţiilor de securitate ale marilor puteri şi poate oferi altor naţiuni stimulente pentru a iniţia, menţine sau accelera programe naţionale de arme nucleare. În aceeaşi notă, Robert Einhorn a explicat în 2015 că aparenta irelevanţă a Memorandumului va afecta orice încercare de a convinge alte state să renunţe la arsenalul nuclear sau la ideea de a achiziţiona sau construi astfel de capabilităţi. Aşadar efectele Memorandumului de la Budapesta au lăsat o moştenire complicată. A funcţionat pe termen scurt prin denuclearizarea unui fost stat sovietic, dar s-a dovedit inutilă pentru a descuraja agresiunea rusă aproape 20 de ani mai târziu. Chiar dacă Ucraina îşi exprimă, prin vocea preşedintelui Zelenski nemulţumirea faţă de implicarea mai activă a Occidentului, şi a NATO în mod special, în războiul provocat de Rusia în februarie 2022, SUA şi aliaţii săi au făcut alegerea cea mai sigură pentru a evita un conflict generalizat, oferind sprijin dipomatic şi militar, fără a intra în mod direct într-o confruntare cu armata rusă. Opiniile potrivit cărora Kievul l-ar fi putut descuraja pe Putin dacă ar fi avut capacitatea nucleară sunt speculative, iar exemplul incidentului din Kashmir, dintre India şi Pakistan, este relevant în această speţă. Este clar însă că Ucraina a rămas dezamăgită, iar viitorul neproliferării nucleare va fi în mod cert afectat.

Următoarea dată când întreaga lume a văzut Ucraina la televizor a fost în noiembrie 2004, cu ocazia Revoluţiei Portocalii, când cetăţenii au cerut alegeri corecte. Revoluţiile colorate – care s-au întins din Serbia până în Liban şi din Georgia până în Kârgâzstan – nu au schimbat lumea post-sovietică, dar au lăsat în urmă o moştenire durabilă şi speranţa că acea orânduire avea să dispară în curând.

Preşedinţii Vladimir Putin şi George W. Bush la Summit-ul NATO în Bucureşti. Sursă Atlantic Council

În 2008, de la tribuna Summit-ului NATO găzduit de Bucureşti, preşedintele George Bush jr. a promis Ucrainei şi Georgiei că vor fi primite în Alianţă. Cele două state nu au primit Planul de acţiune pentru membri (Membership Action Plan), iar anunţul de la Bucureşti a rămas doar o promisiune deschisă – şi inutilă, ar putea spune unii – a unei eventuale aderări.

Ucrainenii au revenit în atenţia comunităţii internaţionale în noiembrie şi decembrie 2013, când au ieşit în stradă pentru a-şi afirma dorinţa de ascensiune europeană. Într-un moment în care entuziasmul faţă de proiectul european era o rara avis chiar printre statele membre ale UE, fervoarea afişată de poporul ucrainean a fost o sursă de inspiraţie pentru Occident. Însă evenimentele din Ucraina au luat o întorsătură tragică la începutul lui 2014, atunci când forţele de ordine guvernamentale au deschis focul asupra mulţimii, rănind şi omorând zeci de protestarari proeuropeni. La fel de surprinzătoare – cel puţin pentru o parte a publicului – a fost şi anexarea ilegală de către Rusia a Crimeei, în martie 2014 şi declanşarea de către Moscova a războiului hibrid în regiunea Donbas, din estul Ucrainei. Înainte de 2014, Peninsula Crimeea era un paradis al Mării Negre, un diamant suspendat peste largul coastei de sud a Ucrainei. Churchill o numise odinioară „Riviera lui Hades”. Acum aparţinea Rusiei, epicentrul infernal al confruntării dintre Vladimir Putin şi Ucraina.

Toate acestea au culminat cu doborârea de către separatiştii ruşi a unui avion comercial malayesian, care avea la bord peste 300 de pasageri inclusiv din state membre ale UE. Astfel, conflictul ruso-ucrainean a căpătat valenţe internaţionale. Această secvenţă a evenimentelor a avut un impact major asupra politicilor occidentale, determinându-i pe factorii decizionali să vorbească despre o “bătălie pentru viitorul Europei” (Serhii Plokhy, 2018, Porţile Europei. O istorie a Ucrainei) şi despre întoarcerea la Războiul Rece, exact în acea regiune a lumii în care în 1991 acea perioadă se încheiase. Însă sancţiunile şi politicile de îngrădire occidentală a Rusiei au fost fragile, iar Vladimir Putin şi-a continuat marşul cu bocancii prin inima Ucrainei. Esenţa politicii externe a lui Putin era aceea de a submina controlul Occidentului asupra relaţiilor internaţionale. Cu fiecare campanie de piratare şi dezinformare, armatele digitale şi convenţionale ale lui Putin au căutat să submineze politica oponenţilor Rusiei şi să distragă atenţia comunităţii internaţionale de la agenda reală a preşedintelui rus: fracturarea sprijinului pentru democraţia occidentală şi, în cele din urmă pentru NATO –singurul instrument care îl ţine pe Putin în şah. Cu cât deveneau ucrainienii mai dezamăgiţi – până la urmă unde erau protectorii lor Occidentali? – cu atât creşteau şansele ca ei să întoarcă spatele Occidentului şi să revină la îmbrăţişarea rece a Mamei Rusia.

Şi ce modalitate mai bună de a-i aliena pe ucrainieni şi de a-i face să pună sub semnul întrebării noul guvern decât să oprească căldura şi electricitatea Ucrainei în toiul iernii? Pe 23 decembrie 2015, chiar înainte de Ajunul Crăciunului, Rusia a traversat un Rubicon digital. Aceiaşi hackeri ruşi care puneau capcane şi explozivi virtuali în presa ucraineană şi în agenţiile guvernamentale de luni de zile, se infiltraseră ei înşişi, în tăcere, în centralele electrice ale naţiunii. În acel decembrie au intrat în computerele care controlau reţeaua ucraineană, închizând meticulos un întrerupător după altul, până când sute de mii de oameni au rămas fără electricitate. Pana de curent din Ucraina nu a durat mult – mai puţin de şase ore – dar ceea ce s-a întâmplat în vestul Ucrainei în acea zi este fără precedent în istorie. Cassandrele digitale precum şi mulţimea celor cu pălării din staniol avertizaseră de multă vreme că un atac cibernetic va lovi infrastructura electrică, dar până pe 23 decembrie 2015 niciun stat naţional care avea mijloacele necesare nu a avut curajul să pună în aplicare aşa ceva.

În 24 februarie 2022, Vladimir Putin a lansat o invazie în Ucraina, declanşând cel mai mare conflict armat din Europa de după al Doilea Război Mondial. Ucrainenii însă rezistă în continuare, Occidentul livrează armament iar preşedintele Volodimir Zelenski a schimbat orice viitoare stategie de comunicare în timp de război. Discursurile inspirate ale preşedintelui ucrainean au contribuit la consolidarea răspunsului occidental, însă printre mulţumiri şi referinţe naţionale bine alese în funcţie de specificul audienţei, Zelenski a presărat remarci subtile, care lasă de înţeles că lumea liberă vestică datorează Ucrainei mai mult decât nişte transporturi de arme, fie ele şi sofisticate, sau declaraţii diplomatice pline de înţeles. Arme, zonă de excludere aeriană, 1% din armamentul NATO, sunt doar câteva dintre cele cerute de preşedintele Zelenski. Ucraina nu are nevoie doar de promisiuni, ci de fapte, pare să transmită acesta. Însă chiar dacă Occidentul a demonstrat o coeziune fără precedent, atât la nivel diplomatic, cât şi militar, anumite linii roşii nu se doresc a fi încălcate. SUA şi aliaţii săi îşi asumă susţinerea necondiţionată a Ucrainei, dar până în punctul în care orice întâlnire între un soldat rus şi unul occidental poate fi evitată. „Pentru tot ceea ce facem pentru Ucraina, preşedintele [Zelenski] are, de asemenea, responsabilitatea de a nu ne atrage într-un conflict direct, un război direct cu Rusia, o putere nucleară, riscând astfel un război care s-ar extinde chiar şi dincolo de Ucraina până în Europa. Ceea ce încercăm să facem este să punem capăt acestui război din Ucraina, nu să începem unul mai mare,” a declarat Antony Blinken, Secretarul de Stat al SUA.

Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski în faţa Congresului SUA, 16 martie 2022, cerând mai mult ajutor militar. Sursă: The Conversation.

Pentru Ucraina, agresiunea Rusiei ridică întrebări fundamentale privind continuitatea sa ca stat unitar şi independenţa sa naţională. Pentru Europa, războiul provocat de Vladimir Putin ar trebui să însemne finalul oricăror dileme sau speranţe privind posibila europenizare a Federaţiei Ruse. Şi întregul occident democratic va trebui să recâştige încrederea unui popor care stă, de facto şi de jure, la porţile Europei, şi le apără de cea mai mare ameninţare de la Reich-ul milenar încoace.

Controlarea incontrolabilului

Cauzele războaielor pot părea absurde sau neînsemnate. Câteodată nu este nevoie decât de o scânteie pentru a aprinde un foc care deja mocneşte: o navă americană de luptă care explodează în portul Havana, nişte călugări care se ceartă în Ierusalim, un arhiduce asasinat la Sarajevo. Sau pur şi simplu un eseu care să aibă un caracter de preempţiune, prin care ni se spune că un preşedinte rus contestă ordinea mondială. Tristul adevăr este că toate încercările de a controla şi justifica războiul sunt futile şi fără scop. Soldaţii mor, navele se scufundă, oraşele sunt distruse, iar cei care suferă cel mai mult sunt civilii.

Din punct de vedere istoric, şocul războiului  şi rănile lăsate în urmă au fost mereu instrumente puternice pentru consolidarea identităţii naţionale şi formarea solidarităţii naţionale. Ucraina, invadată şi devastată de război, este posibil să urmeze acest tipar. Să iasă mai întărită, mai integrată în Occident şi mai încrezătoare în ea. Însă indiferent cum şi când se va sfârşi această criză, de soluţionarea acesteia depinde nu numai viitorul Ucrainei, ci şi viitorul relaţiilor dintre Est şi Vest, dintre Rusia şi Occident, dar şi al comunităţii europene aşa cum o ştim din 1952 încoace.

***

Articol de Ioana Constantin-Bercean, cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.