Dorul de copii, alinat cu bani

Peste 400.000 de români plecaţi în Spania sau Italia şi-au lăsat acasă, în ţară, cel puţin un copil. Mulţi dintre aceşti conaţionali încearcă şi speră să îşi compenseze absenţa de lângă copii, dar şi propria suferinţă, trimiţând cât mai mulţi bani acasă.

Singurii care se preocupă îndeaproape de soarta acestor copii sunt ONG-urile şi, în unele cazuri, profesorii şi preoţii. Acestea sunt concluziile care se desprind din­tr-un studiu efectuat recent de Fundaţia Soros.

Purtând titlul „Efectele migraţiei: copiii rămaşi acasă”, documentul arată că anul trecut existau aproximativ 170.000 de copii numai în clasele gimnaziale, fără a-i pune la socoteală pe cei de alte vârste, cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate: „Dintre aceşti copii, trei sferturi au cel puţin un frate sau o soră, ceea ce dublează cifra. Dintre cei care au părinţii plecaţi, 65% sunt în îngrijirea bunicilor, 24% - a unor mătuşi sau unchi, iar 11% sunt îngrijiţi de alte persoane”, se arată în studiul Fundaţiei.

Analizând rezultatele studiului realizat de Fundaţia Soros, focalizat pe consecinţele plecării părinţilor asupra copiilor, un preot din comuna Horia explică: „Copiii sunt nişte victime pe care încercăm să le ajutăm şi noi cum putem, dar dragostea de mamă nu poate fi înlocuită nici cu 10.000 de euro”.

Mai bine cu bani puţini, dar cu mama acasă

Andrei, de 14 ani, din Lugoj, a cărui mamă a fost plecată trei ani de zile în Italia, ne spune: „Mai bine trăim mai greu, dar mami trebuie să stea acasă cu mine. Nu vreau să mai plece niciodată în Italia să muncească. Este cel mai bine când suntem toţi acasă, chiar dacă nu avem mulţi bani”.

„Am fost plecată trei ani în Italia la muncă. Andrei avea pe atunci doar 8 ani. Şi acum, la trei ani după întoarcerea mea, se mai trezeşte noaptea speriat că nu sunt lângă el şi mă roagă să nu mai plec niciodată”, ne explică Rodica, mama băieţelului de 14 ani.

„Nu mai reuşesc să o controlez”

Un alt caz des întâlnit este cel în care doar unul dintre părinţi este plecat la muncă în străinătate. „Îi cumpăr Anei tot ce îşi doreşte. Nimic nu poate compensa însă lipsa tatălui ei. De multe ori am găsit-o în camera ei plângând cu pozele lui în faţă. Apoi nu mai reuşesc să o controlez. Se simte lipsa unui bărbat în casă”, povesteşte Emilia, din Bucureşti, al cărei soţ e plecat la muncă în Spania de trei ani.

„Nu există preocupare pentru ei”

Pentru statul român, cele aproape 7 miliarde de dolari trimişi anul trecut în ţară de imigranţi par să merite toată suferinţa acestor copii.

Altfel nu se explică nepăsarea totală faţă de copiii acestor oameni: „Nu există iniţiative ale statului pentru copiii emigranţilor. Nu există o preocupare pentru ei nici la nivel local, nici la nivel naţional, pentru a oferi servicii de asistenţă psihologică şi socială copiilor. Sunt minimalizate efectele asupra copiilor”, spune Cătălin Luca, director executiv al fundaţiei Alternative Sociale din Iaşi, care se ocupă de numeroase cazuri ale unor astfel de copii.

David Copperfield de România

Efectele „minimalizate” de statul român nu sunt de neglijat, după cum arată Cătălin Luca: „Copiilor le scad rezultatele şcolare şi creşte rata absenteismului în şcoli, din cauza faptului că sunt nesupravegheaţi, se simt părăsiţi. Au probleme de natură psihologică, se simt neglijaţi şi vulnerabili. Mulţi dintre ei ajung să comită infracţiuni şi devin delincvenţi”.

Alţii pot deveni cu succes personaje din romanele lui Charles Dickens: „Unii chiar sunt exploataţi prin muncă în mediul rural. Preiau toate responsabilităţile părinţilor, ţin gospodăria şi casa, iar de multe ori fac munci fizice peste puterile lor”, susţine directorul fundaţiei Alternative Sociale din Iaşi.

Program de 6.410 lei

Atât trebuia să fie bugetul pe 2007 alocat de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului pentru programul destinat inclusiv copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate.

Obiectivele acestui program erau „prevenirea neglijării acestor copii şi păstrarea relaţiilor cu familia plecată” şi „promovarea dreptului copilului de a fi îngrijit în familia sa sau în familia extinsă”, după cum se arată pe site-ul Autorităţii. Pentru prima oară, statul ar fi manifestat interes pentru aceşti copii. Dar nici aceşti bani nu au fost alocaţi, deoarece programul nu a fost finalizat.

„Îmi este dor de fetiţa mea, dar nu pot să fiu lângă ea”

Florentina şi Ştefan Cucu, ambii de 35 de ani, din Balş, au venit în Spania acum patru ani. În România îi aşteaptă fetiţa lor, elevă în clasa a VIII-a. Cei doi trimit bani lunar, însă ştiu că aceştia nu suplinesc absenţa părinţilor, aşa că vorbesc zilnic cu Isabela pe internet sau la telefon.

”Îmi este foarte dor de Isabela, aş vrea să fiu lângă ea, dar nu se poate. Îmi este teamă pentru că acest an este important, are examenul de capacitate. Însă am lăsat-o pe mâini bune, socrii şi cumnaţii mei au grijă de ea ca şi cum ar fi copilul lor”, mărturiseşte mama.

Familia Cucu nu a mai petrecut alături de Isabela Sărbătorile de iarnă sau zilele de naştere de peste patru ani. Voiau să o aducă în Spania de Crăciun, dar nu şi-au permis. Florentina şi Ştefan ştiu că cei dragi sunt singurii care îi sunt alături fetei la greu. ”De la statul român primeşte alocaţia lunară şi atât.

Nimeni nu s-a interesat de starea ei emoţională şi nici nu i s-a acordat vreun sprijin, de niciun fel. Bine că nu are nevoie! La şcoală este ajutată să înveţe, dar profesorii nu au timp pentru mai mult”, afirmă Florentina.  „De câte ori vorbesc cu mama şi cu tata la telefon, mă simt fericită. Îmi doresc să se întoarcă acasă, nu vreau să mă duc eu acolo“, spune Isabela, fiica celor doi. 

„Prefer să-i intre bani în cont”

Liliana Marcu, de 32 ani, din Piatra Neamţ, are o fetiţă de 11 ani care a rămas în grija bunicilor, în România. Liliana stă în Italia de 5 ani, dar între două slujbe încearcă să petreacă mai mult timp cu Alina. Din cauza banilor, nu poate să stea în România mai mult de două luni consecutive pe an.

Românca are „ore de curăţenie” la două birouri de avocatură şi după-amiaza îşi ajută vecinele italience la treburile casnice. Câştigurile însumate pot ajunge până la 1.200 de euro pe lună. Mai mult de jumătate din bani merg la bunici, care îi gestionează pentru educaţia Alinei. De la investiţiile şcolare până la construirea unei camere numai pentru ea, banii încearcă să înlocuiască absenţa mamei.

„Am vrut să o iau în vacanţe să vadă Roma, dar prefer ca banii cheltuiţi pe transport să-i intre în cont. Poate când va creşte, va veni singură”, ne-a spus Liliana. A plecat din România în urma divorţului de tatăl Alinei. Cu un copil şi fără bani, Liliana a luat calea străinătăţii.

Ea ar vrea să se stabilească în Italia, să o aducă pe Alina la Roma şi să o înscrie la şcoala italiană, dar pentru că nu are un serviciu stabil, nu poate să rişte.  În afară de alocaţia lunară, Liliana nu ştie de existenţa vreunui ajutor oferit de stat pentru copiii în situaţia Alinei. „Doar banii ajută la realizarea unei situaţii” şi Alina este hotărâtă să-şi ajute fiica în acest sens.