„Următorul război ar putea să fie câştigat sau pierdut în spaţiul cosmic“

Avertismentul, însoţit de o serie de îngrijorări marcate asupra capacităţii reale ale SUA de a-şi asigura supremaţia în domeniu, nu aparţine vreunui autor SF, ci a fost transmis de Patick M. Shanahan, Secretarul de Stat pentru Apărare ad interim, cu ocazia celei de-a 35-a ediţii a simpozionului pe problemele spaţiului cosmic ce a avut loc în urmă cu două zile la Colorado Springs.

Atrăgea atenţia, aşa cum relatează Defense Aerospace, că că SUA nu este „în stare să urmărească“ câteva dintre progresele înainte înregistrate de chinezi şi ruşi în domeniul armelor spaţiale, mai ales în domeniul armelor supersonice.

El a repetat o observaţie care se regăseşte foarte des în rapoartele şi analizele livrate de câteva dintre marile servicii militare de informaţii: atât Rusia şi China au reuşit ca, în acest moment, să aibă în spaţiu arme capabile să ameninţe direct instalaţiile spaţiale americane, ceea ce ar implica faptul că, la nevoie, ar putea executa misiuni ofensive directe pentru a distruge sau incapacita sistemele respective sau să fie capabile să execute misiuni de interzicere a lansării unor rachete transportoare.

Chinezii au dezvoltat capacităţi tehnologice militare de bruiaj care afectează comunicaţiile SUA prin satelit, culegerea de informaţii, sateliţii de supraveghere şi recunoaştere şi sistemul GPS. China a trimis în spaţiu o reţea de arme cu energie directă şi dezvoltă acum arme hipersonice avansate pe care instalaţiile americane nu le pot identifica şi urmări. Iar ruşii fac aproximativ acelaşi lucru în domenii similare.

„Ameninţarea este clară: ne aflăm în perioada unei mari competiţii economice şi următorul mare conflict s-ar putea să fie pierdut sau câştigat în spaţiu – a spus Shanahan. Din cauza acţiunilor lor (ruşii şi chinezii, n.n.) , spaţiul cosmic nu mai este un sanctuar, ci este un teatru de luptă. Nu este vorba despre o ameninţare teoretică viitoare: este ameninţarea de azi.“

Sigur că e vorba despre o declaraţie de campanie pentru mobilizarea energiilor necesare în vederea aprobării unor fonduri uriaş cum sunt cele presupuse de Space Policy Directive, semnată de Preşedintele Trump pe 4 februarie în acest an.

Un model al dronei Wing Loong II purtătoare de rachete, standul China National Aero-Technology Imprt & Export Corp. conferinţa militară la Abu Dabi, 25 febr. 2018

Dar ameninţarea este într-adevâr atât de mare? 

Cu siguranţă că da, răspunde Kyle Mizokami pentru FOXTROT ALFA reamintind că Rusia menţine o reţea de telescoape, radare şi alţi senzori în stare să detecteze şi să urmărească sateliţii americani şi alte obiecte spaţiale. În caz de conflict, ruşii ar putea ataca reţeaua de 24 de sateliţi GPS NAVSTAR controlată de americani sau cei 8 sateliţii militari de comunicaţii sau sistemul de 7 sateliţi care compune Defense Satellite Communications System , precum şi alte câteva zeci de alţi sateliţi din sistemul de avertizare lansare rachete, de recunoaştere sau supraveghere. Ruşii au capacitatea de a interfera sau de a bloca sateliţii de comunicaţii şi cu ajutorul unor noi tehnologii terestre, de tipul celor foarte recent detectate în zona Mării Negre şi în apropiere de graniţa între Rusia şi Norvegia. Sistemul respectiv ar avea capacitatea de a bruia-interfera cu sateliţii militari, blocând transmiterea de mesaje între forţele terestre.

La rândul său, China are o reţea de supraveghere incluzând telescoape, radare şi sateliţi de recunoaştere precum şi o mică flotă de nave spaţiale Yuan Wang dotate cu două antene parabolice de mari dimensiuni pe frecvene înalte şi staţii optice de urmărire a sateliţilor. Deţine şi o rachetă antisatelit, SC-19 despre care se crede că este deja operaţională, testată în 2007 când a fost folosită să doboare un satelit meteo.

Desigur, toată discuţia, pe fond, este centrată acum pe capacităţile fiecăreia dintre cele trei mari puteri spaţiale de a dezvolta cât mai rapid posibil arme supersonice dotate cu sisteme ultra-perfomante anti-detecţie. Semnalul acestei noi curse în domeniul armamentelor a fost declanşat imediat după ce Putin a prezentat racheta hipersonică 3M22 Zircon (codificare NATO SS-N-33) care poate ajunge la viteza de 9 Mach şi poate lovi ţinte maritime şi terestre la o distanţă de până la 1000 km. Săptămâna trecută, gen. James Dickinson, comandatul Forţei Spaţiale şi de rachete, a spus în cadrul unei audieri a senatoriale că în zona Insulelor Marshalll din Pacific sunt deja planificate cinci teste cu rachete hipersonice.

Sistemul de apărare al SUA

Machetă a rachetei americane, sursa Space Daily

Foarte interesantă menţionarea de către generalul american a faptului că, în acest moment, aceste rachete nu sunt purtătoare de încărcături nucleare deoarece atât SUA, cât şi Rusia sunt parte a Tratatului START din 2010 care va expira în 2021 şi s-ar putea să fie reînnoit. Dar, în acelaşi timp, preventiv, menţiona să faptul că „atât Rusia, cât şi China vorbesc deja despre rachetele supersonice ca parte integrantă a viitoarei lor forţe de disuasiune, asta însemnând capacităţi nucleare supersonice“.

Dar toate aste sunt doar dezvoltări viitoare? Greu de crezut, exact la fel de greu fiind însă de confirmat şi alegaţiile privind atacuri preventive, la scară mică despre care spune că ar fi testări ale capacităţilor unor arme spaţiale deja în orbită şi pe deplin operaţionale, asta cuprinzând toată seria „sateliţilor ucigaşi“ menţionaţi în graficul de mai sus. În C4 Defecnce se dau asemenea detalii precise:

„La zeci de mii de km deasupra Terrei, în octombrie 2019, un satelit rus s-a apropiat încet de satelitul franco-italian ATHENA FIDUS, mişcare denunţată de Franţa drept „un act de spiona“. Ceea ce este mai puţin cunoscut e că, doar cu câteva zile înainte, acelaşi satelit rus - cunoscut sub numele de LUCH sau Olymp K – a ajuns în raza directă de acţiune a unui satelit american denumit GSSAP care s-a apropiat la mai puţin de 19 Km... semne clare ale militarizării spaţiului...“. În acelaşi timp, există rapoarte militare care vorbesc despre succesul testelor efectuate de ruşi la finele anului trecut (23 decembrie) cu satelitul anti-satelir PL-19 NUDOL. E vorba despre o rachetă acţionată de pe un lansator mobil şi care poate distruge sateliţi de comunicaţie sau de spionaj situaţi pe o orbită terestră joasă (LEO).

Ce urmează? Se pare că analiştii militari care trebuie să definească agendele de priorităţi pentru super-puteri par să fie de acord că două vor fi liniile de acţiune pentru care se vor aloca vor fonduri astronomice în viitorul imediat. Pe de o parte, cele care oferă soluţii pentru crearea unor tehnologii care să permită bruierea sau incapacitarea totală a mijloacelor de comunicaţie, a nodurilor protejate de comunicaţii strategice (civile şi militare), preluarea controlului asupra acestora şi eventual folosirea de către proprii specialişti în operaţiuni complexe ţinând de războiul asimetric. A doua direcţie de investiţii va fi cea de perfecţionare a tehnologiilor de atac cu energie directă, fie laseri de pe instalaţii terestre, fie amplasate pe sateliţi ucigaşi. Sau, aşa cum se indică într-un studiu complex pe care l-am primit zilele trecute, este acum în studiu posibilitatea de construire a unor sateliţi multi-funcţionali, adică cu o destinaţie reală şi verificabilă comercială (satelit meteo, spre exemplu) dar având şi un robot inert (deci nedelectabil) care să fie activat doar în momentul în care ar putea reasambla o serie de piese care să schimbe funcţionalitatea finală a instalaţiei, construind o armă primară, dar eficientă, aruncând-o direct în orbită de intercepţie cu un satelit inamic. În fine, mai există deja proiecte la care se lucrează intens în acest moment, cele de construire a unor baze spaţiale automate unde, la momentul oportun, să se poată fabrica foaret rapid adevărate flote de mini-sateliţi de atac.

Şi asta nu este decât începutul unei noi etape din ceea ce va fi forma de conflict preferată de militari pentru viitorul apropiat şi mediu: un altfel de război total, cu arme ciudate şi rareori vizibile. Plus cu avantajul că astfel devin posibil de vândut ţărilor mici şi dependente securitar zecile de mii de tne de armament clasic devenit inutil la scară globală, dar taman bun pentru bătălii tribale cu reflex regional.