Rolul Iranului în Orientul Mijlociu, după negocierile de la Viena
0
Timp de 150 de minute, aproape 200 de participanţi, din mediul universitar irakian, inclusiv de la Universitatea Cihok, din localitatea Duhok, aflată în nordul Kurdistanului irakian, au urmărit fluxul de date, imagini şi comentarii avizate ale celor şase invitaţi speciali, cu puncte de vedere distincte despre viitorul Orientului Mijlociu şi al Africii de Nord.
Cei şase invitaţi ai moderatorului, dr. Nawar al Saadi, care vorbeşte araba, engleza şi româna au fost: dr. Flavius Caba, preşedintele Institutului pentru Studii privind Orientul Mijlociu, din Bucureşti; dr. Akeel Abbas, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Americană din Sulaymaniyah; dr. Omran Omar Ali, şef al Departamentului de relaţii internaţionale şi diplomatice de la Universitatea din Duhok; dr. Ecaterina Maţoi, din Departamentul Relaţii Diplomatice, de la Universitatea din Basel, Elveţia; dr. Valentina Pegolo, de la Colegiul de Ştiinţe Politice, Universitatea din Oxford, Marea Britanie şi autorul acestor rânduri.
Câteva dintre ideile exprimate în acest veritabil brainstorming geopolitic merită a fi semnalate celor interesaţi de tema conferinţei.
Astfel, dr. Flavius Caba a invitat audienţa să reflecteze la posibilitatea ca - după încheierea, probabil cu succes, a negocierilor de la Viena, dintre diplomaţi americani şi iranieni, pentru revenirea la un acord nuclear viabil pentru ambele părţi - să înceapă demersuri pentru iniţierea unei structuri de securitate zonală, formată numai din state membre ale Orientului Mijlociu şi Africii de Nord / MENA.
Dr. Flavius Caba a prezentat, în calitate de coautor, şi cartea - cu 20 de autori, publicată la Londra, la prestigioasa editură Palgrave Macmillan - care se va difuza şi în România, în circa o lună de zile, un tom care abordează atât starea actuală a relaţiilor Iranului cu statele vecine, cât şi modul în care Teheranul relaţionează cu puterile globale - China, Uniunea Europeană, Rusia şi Statele Unite ale Americii. Interesantă enumerare, nu este aşa?...
Acelaşi expert a semnalat previziunea că pentru MENA viitorul va fi marcat şi în viitor de o balanţă a ameninţărilor regionale, care va determina precauţii fireşti în politicile promovate de guvernele arealului amintit.
Dr. Caba a mai prezentat coperta jurnalului academic MENA IN FOCUS, care va fi lansat în arena publică academică, în următoarea săptămână.
Foarte bun orator, dr. Akeel Abbas, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Americană din Sulaymaniyah, a lămurit asistenţa privind unele prevederi ale constituţiei iraniene, care cultivă, implicit, conflictul intern şi pe cel extern, revoluţia iraniană fiind considerată mişcarea care corectează calea eronată aleasă de terţi pământeni.
Interesant este detaliul că forţele armate iraniene nu au ca sarcină doar apărarea frontierei de stat, ci şi asumarea războiului sfânt, pentru asumarea superiorităţii lui Dumnezeu în lume. Sub pretextul dominaţiei moralităţii, în societatea iraniană, practic este anihilată legalitatea unor decizii luate sau dezirabile. De altfel, guvernul de la Teheran are o serie întreagă de obligaţii constituţionale, unele axate pe accelerarea unităţii lumii musulmane, care trebuie, în final, ca să constituie o singură naţiune, a mai precizat dr. Abbas.
Memorabil a fost şi tirul oratoric al dr. Omran Omar Ali, şef al Departamentului de relaţii internaţionale şi diplomatice de la Universitatea din Duhok, care şi-a ales ca motiv al pledoariei sale impactul relaţiei transatlantice asupra evoluţiei, din ultimii ani, a Iranului.
El a observat corect că liderii de la Teheran au profitat de divergenţele care au fost între Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană, care chiar dacă au fost relativ aplanate nu au generat eliminarea competitivităţii dintre Washington D.C. şi Bruxelles.
Dr. Omar Ali a făcut diferenţa specifică, dintre opţiunea SUA pentru varianta manu militari, în unele situaţii de criză cu Iranul, în timp ce UE a monitorizat respectarea drepturilor omului de către Teheran şi a preferat consultările şi presiunile diplomatice în relaţia cu conducerea superioară iraniană.
Expertul irakian a atenţionat asistenţa asupra rolului negativ al Iranului în zona MENA, care ar putea fi amplificat de creşterea numărului de rachete iraniene.
Cerebrală 100% a fost intervenţia dr. Valentina Pegolo, de la Colegiul de Ştiinţe Politice, Universitatea din Oxford, Marea Britanie, care a nuanţat, printre altele, confruntarea dintre Iran şi Israel şi aceea dintre Washington D.C. şi Teheran.
Ea a dezvăluit un lucru mai puţin ştiut în România, faptul că în lunile din urmă a fost sesizabilă o lipsă de comunicare între preşedintele Iranului, Hassan Rouhani, şi miniştrii guvernului de la Teheran.
În opinia dr. Pegolo, când sunt aduse în discuţie relaţiile dintre saudiaţi şi iranieni este bine să se aibă în vedere tendinţa hegemonică a Arabiei Saudite, concomitent cu dorinţa Republicii Islamice Iran de a fi considerată conducătoarea statelor din MENA.
Bilă albă merită dr. Valentina Pegolo şi pentru remarca notabilă că Republica Populară Chineză nu se va angaja la fel de mult ca Rusia, de partea Iranului, în MENA.
Cel mai probabil, după austeritatea generată de sancţiunile americane şi după tragediile provocate în Iran, de pandemia de coronavirus, conducerea actuală iraniană va fi obligată să ia o decizie de a deschide economia fie către Vest, fie către Est - a susţinut specialista Pegolo.
Cu temeritate, dr. Ecaterina Maţoi, din Departamentul Relaţii Diplomatice, de la Universitatea din Basel, Elveţia şi-a asumat opinia privind adversitatea dintre Israel şi Iran, cu accent pe ceea ce poate oferi viitorul MENA, în condiţiile continuării competiţiei geopolitice regionale şi a faptului că Iranul refuză oficial să recunoască Israelul.
Dr. Maţoi a atras atenţia audienţei cu precizarea că programul nuclear iranian a fost început în vremea şahului Mohammad Reza Pahlavi, care a condus Iranul între 16 September 1941 şi 11 February 1979.
Explicaţia fiind simplă şi vizibilă şi azi - nostalgia după gloria Imperiului Persan, care a dominat Asia de Sud şi de Sud-Vest între 550 î.Hr., de la cucerirea mezilor de către Cirus cel Mare, până în 330 î.Hr., când imperiul este cucerit de Alexandru cel Mare.
*****
Conform noilor evoluţii din Orientul Mijlociu, după negocierile de la Viena, cel mai probabil vom putea vorbi despre victoria diplomaţiei.
Mă refer la diplomaţia promovată de noul preşedinte al Statelor Unite, Joe Biden, împotriva celor obişnuiţi să îşi impună voinţa politică doar prin recurgerea la forţele armate.
După cum ştiţi, Iranul şi alte şase state au făcut progrese semnificative în discuţii pentru a-şi reînnoi acordul nuclear, dar problemele importante trebuie încă rezolvate.
Aceasta este o veste bună, dar acest anunţ al diplomaţiei iraniene trebuie privit cu prudenţă.
Negocierile de la Viena, iniţial pentru a asculta punctele de vedere ale Statelor Unite şi Iranului, şi apoi pentru a conveni asupra măsurilor pe care Washington şi Teheran le pot lua pentru a se conforma acordului iniţial, sunt legate de arta negocierilor win-win.
Şi ceea ce nu pare a fi o grabă în discuţiile diplomatice este mai degrabă o reconstruire a încrederii necesare pentru a finaliza constructiv dialogul dintre Statele Unite şi Iran.
Este greu de crezut că nu au existat impasuri în discuţiile de la Viena.
Dar cert este că negociatorii americani şi iranieni au avut răbdarea de a promova elementele comune de îngrijorare cu privire la stabilitatea şi predictibilitatea dorite a relaţiilor bilaterale.
Preşedintele Joe Biden şi-a reafirmat opinia că Iranul trebuie să revină la limite stricte privind îmbogăţirea uraniului.
O condiţie fără de care este exclus orice nou acord.
S-a insistat de la Teheran că sancţiunile trebuie ridicate în prealabil.
O astfel de declaraţie este mai probabilă pentru alegătorii iranieni, care sunt deja preocupaţi de viitoarele alegeri prezidenţiale.
Rămâne de văzut dacă se vor confirma informaţiile conform cărora un acord bilateral Statele Unite-Iran va fi anunţat zilele acestea la Viena.
Este vorba de o înţelegere care ar include obligaţiile pe care Statele Unite şi Iranul şi le vor asuma pentru a trece la acordul de restabilire a unui nou tip de relaţie, cu implicaţii pozitive pentru pacea din Orientul Mijlociu.
Cel mai probabil, diplomaţia americană doreşte să aibă un prim rezultat pozitiv, astfel încât preşedintele Joe Biden să poată da veşti bune aliaţilor NATO, când se va opri în Europa, în luna iunie.
În acelaşi timp, să nu uităm faptul că la întâlnirea dintre preşedintele Statelor Unite ale Americii şi preşedintele Rusiei din 16 iunie, la Geneva, Joe Biden va putea discuta cu Vladimir Putin perspectiva încheierii un acord cu Iranul, menit să detensioneze situaţia din Orientul Mijlociu.
Diplomaţia iraniană ştie despre această întâlnire a preşedinţilor superputerilor nucleare ale lumii şi nu are niciun interes ca Teheranul să fie prezentat ca un duşman al revenirii la acordul care va restabili speranţa unei paci durabile în ţările vecine cu Iranul.
Dacă în alte dosare geopolitice Statele Unite şi Rusia au avut şi au puncte de vedere contrare, în cazul iranian, de data aceasta, cel mai probabil, Joe Biden îl va invita pe Vladimir Putin să contribuie, în mod adecvat, la convingerea Iranului că acordul nuclear înseamnă practic deschiderea uşilor prosperităţii care poate înlocui austeritatea economică a poporului iranian.
Interesul preşedintelui rus pentru un nou acord nuclear convenit de Statele Unite cu Iranul poate fi, de asemenea, legat de viitoarele alegeri parlamentare din Federaţia Rusă, din toamnă.
Pentru partidul lui Putin va conta un nou argument privind contribuţia Moscovei la promovarea unui climat internaţional de încredere bazat pe predictibilitate şi stabilitate în relaţiile multilaterale.
Alegând diplomaţia ca principală modalitate de a restabili fostul rol al Statelor Unite în lumea actuală, Joe Biden nu ezită să spună public ceea ce puternica democraţie americană nu poate trece cu vederea în statele marcate de autocraţie.
În acelaşi timp, preşedintele SUA insistă pe faptul că dialogul - oricât ar fi de lung şi de dificil - este cel mai bun mod de a elimina barierele în calea înţelegerii opiniilor celeilalte părţi.
De altfel, după cum a declarat secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, Alianţa Nord-Atlantică adaptează modul în care conduce misiunile şi operaţiunile militare, deoarece trupele aliate trebuie să opereze în condiţii meteorologice extreme, căldură extremă şi creşterea nivelului mării.
Toate acestea sunt valabile pentru forţele NATO, inclusiv în Irak, de exemplu, unde temperatura a trecut peste 50 de grade Celsius, timp de câteva zile, anul trecut.
Desigur, asta contează pentru modul în care aliaţii desfăşoară operaţiuni militare acolo.
În consecinţă, acest lucru înseamnă că nu numai Statele Unite, ci şi aliaţii NATO, fără excepţie, sunt interesaţi în egală măsură de menţinerea graniţelor, a suveranităţii şi a integrităţii teritoriale a Irakului actual, fără concesii făcute unei ţări vecine, care mai visează astăzi la gloria Imperiului Persan.
Istoria nu poate fi schimbată.
Însă geopolitica actuală necesită promovarea inteligentă a dialogului diplomatic.
Un dialog bazat pe respectarea valorilor naţionale, fără nicio presiune economică, militară sau politică pentru a impune obiective care nu sunt ale poporului irakian.
Au trecut vremurile în care o ţară vecină cu Irakul domina partea de est a statului irakian.
Am fost în Irak, de trei ori, în Basra, în Nasiriyah şi Al Diwanyah şi pentru scurt timp m-am oprit, cu un avion militar român, pe aeroportul din Bagdad.
Din avion, ulterior din elicopter, am văzut irakieni liberi urmându-şi drumul prin deşert.
La sol am avut discuţii cu interlocutori irakieni, ofiţeri şi profesori, studenţi şi soldaţi.
Aşa am înţeles cât de mare a fost şi este dorinţa de libertate şi demnitate a poporului irakian.
Din păcate, împreună cu alţi colegi, am adus în România, cu un avion militar, trupul neînsufleţit al unui soldat român, care a căzut la datorie, împreună cu patru militari italieni, în timpul unei misiuni de patrulare, ca urmare a detonării, de la distanţă, a unei cantităţi mari de explozivi, de către un insurgent necunoscut.
A nu se uita faptul că militarii români, precum şi tovarăşii lor aliaţi, se aflau în Irak pentru a restabili speranţa unei reveniri la viaţa normală a cetăţenilor irakieni.
În prezent, din punctul meu de vedere, armata irakiană are echipamentul, experienţa şi voinţa necesare pentru apărarea statului irakian, într-un concept comun, care va trebui să asigure includerea miliţiilor în sistemul defensiv naţional, condus de un singur comandant suprem, acesta fiind preşedintele Irakului, Barham Salih.
Capitala Irakului, Bagdad, trebuie să revină sub controlul integral al forţelor constituţionale legitime ale actualului guvern irakian.
Un stat cu aspiraţii de prosperitate naţională nu poate avea mai multe forţe armate şi mai multe centre de putere, care pot submina puterile guvernului central.
Desigur, aşa ceva este greu de acceptat de forţele paramilitare, care trăiesc cu obiceiul de a fi plătite, echipate, înarmate şi ghidate de alte state, deloc dornice de existenţa unui Irak puternic.
Şi din câte ştiu eu, poporul irakian - la fel ca alte naţiuni care sunt mândre de istoria lor -, nu vrea altceva decât să fie stăpân la el acasă.
Ţările vecine sunt cu atât mai respectabile, cu cât liderii lor înţeleg că statul irakian începe de la vamele înşirate pe frontieră, iar Bagdadul este şi va fi indivizibil.
Am văzut cu ochii mei că atunci când plouă în Irak apa nu intră în sol, din simplul motiv că pământul este saturat cu petrol.
Atunci am înţeles mai bine de ce irakienii rămân imuni la influenţele străine negative, pentru că nimic nu îi poate împiedica să-şi dorească să fie ei înşişi.
Într-o şcoală irakiană, am fost invitat de director să gust o felie din ceea ce românii numesc cozonac. Gustul celui irakian era identic cu unul românesc.
Atunci am înţeles mai bine că soarta ne-a plasat pe diferite continente, dar avem multe în comun, inclusiv voinţa de a fi suverani şi independenţi în casa noastră.
Tendinţa actuală din Orientul Mijlociu, promovată de preşedintele Joe Biden, este de a elimina motivele majore ale discordiei dintre unele state arabe, de a promova dialogul între Arabia Saudită şi Iran, chiar şi cu medierea Irakului, aşa cum s-a întâmplat recent.
Chiar şi Federaţia Rusă şi Republica Populară Chineză îşi doresc, de asemenea, o atmosferă constructivă în jurul graniţelor Irakului, deoarece anul trecut omenirea a aflat, pe timpul pandemiei provocate de coronavirus, că dezvoltarea şi cooperarea paşnică sunt mai presus de confruntările sterile, de natură militară.
Amintiţi-vă faptul că este un centru de instruire al NATO în Kuweit. Toate activităţile care au loc acolo arată importanţa acestui centru pentru regiune şi pentru NATO şi partenerii NATO.
Amintiţi-vă misiunea NATO de instruire în Irak. După cum a spus secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, aliaţii cred cu tărie că ajută la formarea forţelor de securitate din Irak, contribuind la construirea instituţiilor de securitate.
Acesta este cel mai bun mod în care se previne revenirea Statului Islamic / ISIS. Acum se consolidează misiunea de instruire a NATO în Irak, în strânsă coordonare cu guvernul irakian.
Practic, tot ceea ce face NATO în Irak este la invitaţia guvernului irakian. Deci, parteneriatele, cum poate NATO să consolideze parteneriatele cu ţările din regiunea Orientului Mijlociu vor face parte din discuţiile şi hotărârile de la summitul NATO din această lună.
Astăzi, poporul irakian, place sau nu unora, nu mai este singur în faţa furtunilor geopolitice din Orientul Mijlociu.
Vom vedea dacă după viitoarele alegeri prezidenţiale din Iran, viitorul va suna mai bine.
Statele Unite şi aliaţii săi europeni vor ca porumbelul păcii să treacă graniţa dintre Irak şi Iran, acolo unde acum fac legea traficanţii de tot felul.
Iranul trebuie să accepte coexistenţa paşnică, fără interferenţe grave, în afacerile interne ale Irakului.
Acest lucru nu se va întâmpla peste noapte, dar este inevitabil ca liderii din Teheran, actuali şi viitori, să înţeleagă şi să accepte că o eră s-a încheiat, cel puţin în relaţia cu Bagdadul.
Ar fi o greşeală majoră a Teheranului ca să menţină practica de a sprijini în multe moduri miliţiile care subminează integritatea teritorială a Irakului.
Linia roşie a preşedintelui Joe Biden este opţiunea ca, în Orientul Mijlociu, disputele să fie soluţionate doar la masa negocierilor diplomatice.
NOTA BENE:
Dintre numeroasele întrebări adresate invitaţilor la conferinţa internaţională online, dedicată Iranului, mi-au reţinut atenţia două.
Prima se referea la ipoteza unei conexiuni între serviciile secrete israeliene şi iraniene.
Oficial aşa ceva nu există. Dar cum recent s-au întâlnit la Bagdad emisari speciali saudiţi şi iranieni, aşa şi între cei dislocaţi pe frontul din umbră, de Israel şi Iran există un contact profesional minimal, pentru a evita surpriza strategică, mai ales că deşi statul israelian neagă, totuşi, în subsolul acestui areal geopolitic vânat zi şi noapte de arabi sunt puse la adăpost, în silozuri, circa o sută de rachete ce pot avea şi încărcături nucleare.
A doua interogaţie, a unui tânăr irakian, altfel bine intenţionat, era de ce comunitatea internaţională este pasivă la nu puţinele abuzuri, arestări, drame şi dispariţii de persoane din arena politică internă irakiană. Aici soluţia nu poate fi de tip iranian, cu amestecul altor ţări în deciziile Bagdadului.
Doar alegerile democratice vor face, în timp, diferenţa necesară, pentru ca în legislativul irakian să ajungă aceia care vor şi practic pot să asigure prosperitatea Irakului.
Se încarcă comentariile...
