Cum a ajuns Ebola să bată la porţile Occidentului

De aproape patru decenii, Occidentul, implicit şi noi, cei aflaţi la periferia lui, a preferat să privească teroarea răspândită de temutul virus Ebola ca pe un exotism. În acelaşi timp, în îndepărtata Africă, în junglele şi aşezările din vestul şi centrul Continentului Negru, virusul făcea ravagii cu regularitate.

Numărul victimelor era îngrijorător, dar era privit ca o statistică atâta vreme cât nu prezenta un pericol real pentru „lumea civilizată”. Poate şi de aceea eforturile medicilor şi, mai ales, fondurile destinate cercetării în domeniu au fost canalizate spre alte segmente ale cercetării medicale. Acum, însă, temutul virus bate la porţile Europei, Asiei şi Americii de Nord, în timp ce în vestul Africii a fost scăpat de sub control. Ce va urma?

Începutul

27 iulie, 1976. Nzara, Sudan. Totul a început cu simptomele, deja bine cunoscute ale malariei, o maladie care apare cu regularitate în această parte a lumii. Era vorba despre un angajat al unei fabrici de prelucrare a bumbacului din mica aşezare rurală sudaneză. Dar Nzara, atunci ca şi astăzi, era lipsită de cele mai simple facilităţi – fără electricitate (excepţie făcând cea produsă de generatoare), fără canalizare, fără un serviciu poştal, fără benzinării sau fără o clinică în care bolnavii să poată fi trataţi corespunzător. Astfel că bolnavul a fost transportat la cel mai apropiat spital, cel din oraşul Maridi (oraş cu o populaţie de 18.000 de locuitori), aflat la circa 137 de kilometri distanţă de Nzara. Acolo i s-a adminstrat o injecţie împotriva malariei, dar starea pacientului s-a înrăutăţit. După numai zece zile acesta deceda.

La scurtă vreme, un coleg al bărbatului a prezentat aceleaşi simptome. Apoi soţia acestuia. Într-un timp extrem de scurt, spitalul din Maridi a fost asaltat de zeci de persoane, toate acuzând aceleaşi manifestări ale bolii: greţuri, febră, dureri abdominale şi de muşchi, probleme de respiraţie, mâncărimi, stări de vomă, diaree sau senzaţie de gât uscat. Toate păreau simptome ale malariei, febrei Dengue sau altei febre tropicale, însă în faza finală, cea care survenea la maxim 5-7 zile după primele simptome, mulţi dintre pacienţi prezentau hemoragii interne şi externe. Rata mortalităţii era uriaşă şi nimeni nu ştia cu ce se confruntă. A durat câteva săptămâni până ce angajaţii spitalului au realizat că boala se transmite prin contact cu fluidele corporale ale celor infectaţi. Între timp, aproape 300 de persoane fuseseră infectate, 53% dintre ele decedând într-un timp extrem de scurt. Un nou ucigaş apăruse pe harta lumii.

Aproape concomitent cu ceea ce se petrecea în Sudan, la 26 august 1976, o formă şi mai letală a virusului care crease panică în acest stat african lovea în ceea ce pe atunci era Zairul, actuala Republică Democratică Congo. Victima, Mabalo Lokela, un profesor în vârstă de 44 de ani care tocmai se întorsese dintr-un tur în nordul ţării, prezenta aceleaşi simptome pe care le prezentaseră şi angajaţii fabricii de prelucrare a bumbacului din Nzara. Convinşi că este vorba despre malarie, medicii de la spitalul din Yambuku, o aşezare rurală nordică aflată la circa 1.100 de kilometri de capitala Kinshasa, îi administrau pacientului un medicament anti-malarie. Cazurile păreau trase la indigo. Pe 5 septembrie, starea bolnavului devenise critică, acesta sângerând abundend prin toate orificiile corporale. Pe 8 septembrie, Lokela deceda. Nu era decât prima dintr-un lung şir de victime ce avea să urmeze în Zair.

Aşa cum este obiceiul locului, mama, soţia şi sora victimei, precum şi alte câteva rude ale acesteia, au pregătit personal cadavrul pentru funeralii. După doar câteva zile, cele mai multe dintre ele erau grav bolnave şi decedau în cel mai scurt timp. Familii întregi au fost secerate în doar câteva săptămâni, cu atât mai mult cu cât un focar izbucnise chiar în spitalul din Yambuku. După numai o lună, 11 dintre 17 lucrători ai spitalului căzuseră victime ale aceluiaşi ucigaş nevăzut. Ulterior, avea să se afle că, lipsiţi de cele mai simple dotări medicale, aşa cum ar fi mănuşile sau acele pentru seringi, medicii şi asistentele spitalului din Yambuku refolosiseră, după sterilizări îndoielnice, aceleaşi ace, ajutând la răspândirea virusului printre ceilalţi pacienţi. Simptomele bolii au apărut în scurt timp şi la personalul unei misiuni belgiene din Yambuku, măicuţele fiind transportate de urgenţă la Kinshasa. Abia atunci intrau în alertă medicii europeni. Începea, practic, o cursă contra cronometru pentru depistarea misteriosului virus şi pentru izolarea acestuia.

Află mai multe despre temutul virus pe Ştiinţă şi tehnică