Cine va lupta contra Siriei?

Nimeni nu are datele reale care să arate adevărata forţă militară a regimului condus de preşedintele sirian Bashar al-Assad (în imagine) FOTO Reuters

Răspunsul la această întrebare, doar aparent foarte simplă, poate genera o rebalansare nu numai a raporturilor de forţe în Orientul Apropiat, dar şi o recalibrare a relaţiilor diplomatice şi militare între marile puteri ale lumii contemporane.

O amorsă pentru ceea ce ar putea fi, într-un viitor chiar apropiat, un nou sistem de alianţe sau înţelegeri militare asupra zonelor de influenţă dar şi o redefinire a conceptului de „drept la intervenţie”. Deja acest ultim punct suscită dezbateri intense, marile puteri occidentale aflându-se acum blocate între regulile stricte ale maşinăriei ONU, rejectul masiv de către opinia publică a oricărei tentative de a demara o aventură militară tip Irak sau Afganistan şi propriile lor interese geo-politice care spun că acţiunea militară este absolut necesară din motive de prestigiu, credibilitate şi logică umanitară.

Ce există acum în mod cert, este o falie din ce în ce mai profundă între raţionamentele de putere ale oamenilor politici şi capacitatea reală a opiniei publice de a mai sprijini ideea unei noi intervenţii militare, totul în contextul în care situaţia din Siria continuă să devină din ce în ce mai haotică şi mai departe de orice rezolvare pe cale politică.

Se adaugă şi cealaltă incertitudine majoră: succesul unei acţiuni militare este oare o certitudine absolută? Care vor fi pierderile de vieţi omeneşti previzibile în orice scenariu, atât la nivelul forţelor armate cât şi, mai ales, la nivelul populaţiei civile din Siria? Acest ultim punct pare să nu mai intereseze pe nimeni, cu toate că, cel puţin teoretic, motivaţia umanitară justifică ideea intervenţiei militare…numai că, în acest caz, discuţia devine extrem de complexă deoarece americanii repetă că o acţiune terestră din partea armatei SUA este exclusă, tot efortul concentrându-se pe loviturile aeriene. Asta înseamnă că altele vor fi trupele terestre care ar putea intra în acţiune, principalele ţări furnizoare fiind, conform surselor convergente, Turcia, Iordania şi Arabia Saudită de parte coalţiei încă neanunţate în mod formal şi Hezbollah (eventual şi Iranul) de partea regimului Assad, susţinut şi de formaţiunile militare de mercenari deja prezente de mai multe luni în teatrul de luptă.

Poate este interesant să vorbim despre raportul de forţe existent în acest moment, tocmai pentru a încerca să vedem mai clar şansele de reuşită ale unei intervenţii militare.

De ce forţă militară reală dispune guvernul Assad? Există o diferenţă notabilă, spun experţii, între datele teoretice şi realitatea din teren căci forţele guvernamentale au suferit pierderi importante în conflictul lor cu rebelii. Nimeni nu are datele reale, vorbindu-se numai de estimările serviciilor de informaţii care afirmă că este posibil să se vorbească despre o micşorare cu 20-25% a potenţialului militar al armatei regulate siriene. 

Teoretic, aceasta numără 178.000 de oameni dintre care 110.000 în forţele terestre, 5.000 în marină, 27.000 în forţele aeriene şi 36.000 în unităţile de apărare anti-aeriană. Mai există o capacitate de 314.000 de rezervişti pentru forţele terestre (mobilizată parţial odată cu deschiderea conflictului intern actual), 4000 de oameni pentru marină, 10.000 pentru forţele aeriene şi 20.000 pentru apărarea anti-aeriană.

Mai trebuie să adăugăm forţele paramilitare: în 2009, se estima că ele grupau 108.000 de oameni dintre care 80.000 în unităţile de jandarmerie aflate sub controlul Ministerului de interne şi 100.000 în cadrul miliţiei populare a partidului Baas. Forţele paramilitare par să fi fost cel mai puternic afectate de războiul civil şi, în consecinţă, se estimează că s-ar putea vorbi cu o diminuare cu aproape 50% a capacităţilor iniţiale.

Nucleul dur al forţelor siriene îl reprezintă, conform estimărilor occidentale, formaţiunile de elită care numără aproximativ 50.000 de oameni, foarte bine antrenate, disciplinate şi dotate cu echipamente militare de ultimă generaţie.

Armata siriană dispune teoretic de un număr de 4.950 de tancuri (fără să existe o posibilitate reală de a estima pierderile suferite în perioada conflictulului actual), 555 aviaone de luptă, cea mai mare parte de origine sovietică, unele modernizate de către rusi în ultimii ani, plus cateva mii de rachete (comandament central la Alep). Să adăugăm şi arsenalul de arme chimice (în principal Sarin şi VX plus iperită) estimat la câteva sute de tone şi perfect operaţional, folosin baterii de lansatoare de rachete de tip SCUD B şi SCUD C. Plus încă neconfirmatele oficial baterii de rachete S-300…

Se adaugă la toate acestea unităţile Hezbollah, multe aflate deja în teren (între 800 şi 100 de oameni au luptat alături de armata siriană la Qousseir şi Homs) dar putând să mobilizeze pâmă la 30.000 de oameni dintre care cel puţin jumătate cu experienţă confirmată în  acţiuni de gherilă urbană, acum semnalându-se importante regrupări de forţe şi echipamente ale trupelor Hezbollah în valea Bekaa.

Există, teoretic, posibilitatea implicării Iranului, dar acest subiect merită o analiză aparte deoarece aceasta ar prespune o extensie regională a unui conflict de mare amploare, iar analiştii sunt încă sceptici asupra unui asemenea tip de dezvoltare dramatică. Ea însă nu poate fi exclusă deoarece ar putea exista un răspuns în forţă la o cerere de ajutor a lui Assad care să invoce tratatul de susţinere militară reciprocă pe care ţara sa îl are cu Iranul.

Mâine, despre forţele asamblate de americani şi aliaţii lor în Mediterană şi la sol în ţările care înconjoară acum Siria în dispozitiv de război.