Bucuria Sărbătorilor în Diaspora

Mircea Eliade a teoretizat timpul sacru,  la care doar un credincios are acces. Cu ajutorul credinţei, acesta iese din timpul profan, curgător. Timpul sacru este un timp tare, în care evenimentele se întâmplă cu adevărat.

De aceea nu se celebrează o aniversare, un număr de ani de la Înviere,  de exemplu. Ci Învierea se produce în fiecare an. De aceea sunt importante ritualurile şi locurile de cult, care ajută la trecerea în  timpul sacru.  

Teoria lui Eliade priveşte toate credinţele religioase.  De altfel,  pentru el, sufletul omului are o componentă religioasă de care nu se poate debarasa.  Dacă nu va căuta să o împlinească într-o religie, ea îşi va găsi o manifestare într-o credinţă aparent laică: politică, sport, muzică. În ciuda simpatiilor legionare din tinereţe,  Eliade nu a favorizat într-un fel deosebit credinţa creştină în studiile sale. 

 Este o teorie pentru care este urât profund de toţi materialiştii. Cum să fie omul în mod natural religios? Noi avem explicaţii biologice şi sociale, ne sunt suficiente. Nu sunt, spunea Eliade. Doar reuşim să fugim de noi înşine,  ne construim singuri tristeţea existenţială.  

Epicur a fost un filosof materialist. După el sufletul este o aglomerare de atomi, ca orice altă materie. Era şi ateu, după terminologia de astăzi. Într-un fel mai deosebit, după vocabularul de atunci. 

Dar tot el îi  sfătuia pe discipolii sai să nu tulbure ordinea socială a ritualurilor religioase.  Valoarea acestora pentru coeziunea socială o considera sursă de fericire. Decât să îi superi pe cei care cred, mai bine să participi discret, nu ai nimic de pierdut. Pare un paradox, dar nu este. 

Cunoaşterea nu era scopul suprem al filosofiei sale, ci înţelepciunea. Fără morală şi înţelegerea celuilalt, raţiunea nu este folositoare în sine. Poate deveni chiar o sursă importantă de nefericire. Ataraxie şi aponie, lipsa tulburării din corp şi a suferinţei din suflet. Asta ne sfătuia filosoful să căutăm. O definiţie negativă a fericirii, foarte interesantă. 

Sărbătorile religioase petrecute în Diaspora împacă cele doua teorii. Mulţi români vin la bisericile din străinătate mai des decât mergeau în România, şi cu mai multă atenţie, chiar dacă pentru asta trebuie să conducă zeci sau sute de kilometri, iar acasă aveau o biserică la colţul străzii. Biserica devine un loc identitar, al regăsirii celor de acelaşi neam, dar şi, mai important, un loc al transmiterii. Dacă în România educaţia culturală si socială se face mult din mediu şi din familia extinsă, chiar fără implicarea părinţilor, în străinătate nu este deloc simplu. Duminica devine, astfel, ziua întoarcerii la rădăcini, iar biserica o poiană a dialogului, care uneori deranjează slujba. 

Dintre toate momentele, cele de Sărbători sunt cele mai bogate în semnificaţii. Pomenirea morţilor, care se odihnesc în alt colţ de lume, ne dă speranţe că vom fi, la rândul nostru, pomeniţi cu evlavie, cine ştie pe unde. Floriile, Rusaliile, sărbătorile sfinţilor pricipali din calendar sunt tot atâtea motive de bucurie. La fel colindele sau obiceiurile de Paşti. Cum să creşti fară aceste bogăţii? 

Până aici Epicur are dreptate, şi daca nu eşti un credincios veritabil, nu ai de ce să nu participi la continuarea tradiţiei, din care te tragi, la rândul tău. Nu ai motive să le refuzi copiilor tai acest tezaur  spiritual şi cultural. 

Dar, odată ajuns la sluja, poţi simţi că Duhul lucrează. Nu participi ca la un spectacol, sunt palpabile căldura şi bucuria care se pogoară asupra credincioşilor. Sunt atât de frumoase slujbele voastre, deşi atât de lungi, spun francezii care ajung să asiste la ele. Sunt, pe aici, mulţi preoţi francezi care sunt medici, profesori, ingineri, ofiţeri de marină, care au descoperit ortodoxia şi au rămas fermecaţi. 

Peste tot prin lume, unde au ajuns, românii au făcut să înflorească biserici, marea majoritate ortodoxe. Semne ale rădăcinilor pe care le poarta în bagaje şi ale aripilor de îngeri care vin să îi odihnească de Sărbători. 

Paşti cu lumină şi multă bucurie. Hristos a înviat!