Bilanţul Primăverii Arabe: mişcări „revoluţionare“ inutile şi intervenţii haotice

FOTO enpi-info.eu

Tunisia, Libia, Egipt, Siria şi Ucraina sunt cinci ţări care s-au confruntat, începând din 2011, cu mişcări „revoluţionare“ ce ar fi trebuit să aducă schimbări şi evoluţii pozitive. Însă aceste mişcări mai mult sau mai puţin spontane şi mai mult sau mai puţin naţionale nu au adus nimic bun, scrie cercetătorul şi consultantul Eric Denécé în Atlantico, denunţând inutilitatea lor.

Nu există niciun dubiu că regimurile contestate în Tunisia, Libia, Egipt, Siria şi Ucraina erau autoritare sau dictatoriale, poliţieneşti sau represive şi, evident, corupte. Aceasta era o realitate care legitima aspiraţiile de schimbare, începe Eric Denécé, directorul Centrului Francez de Cercetare şi Informaţii.

Însă mişcările „revoluţionare“ din cadrul Primăverii Arabe  nu au început spontan, ci în baza unei strategii elaborate peste Atlantic cu scopul de a-i aduce la putere pe Fraţii Musulmani în întregul Orient Mijlociu, continuă autorul. În primul rând, aceste mişcări s-au radicalizat doar în ţările ale căror regimuri nu conveneau Washingtonului. În al doilea rând, niciunul dintre aliaţii americanilor, în special Arabia Saudită şi Qatar, nu s-au confruntat cu astfel de mişcări, în timp ce protestele din Bahrain au fost reprimate în sânge fără ca Occidentul să reacţioneze. Situaţii similare, cu abordări diferite, notează el.

Unde am ajuns după patru ani ? Care a fost rostul mişcărilor generate de Primăvara Arabă ? Potrivit autorului, răspunsul este negativ. Deşi viaţa cotidiană nu era idilică înainte de 2011 pentru locuitorii celor cinci ţări menţionate, situaţia din prezent este mai gravă, cu excepţia Egiptului. Mişcările „revoluţionare“ nu au adus decât insecuritate (războaie civile şi terorism), criminalitate (asasinate, răpiri, trafic de arme), prăbuşire economică (încetarea unor activităţi, plecarea unor companii străine, distrugerea infrastructurilor), exodul populaţiilor (plecarea forţei de muncă străine, refugiaţi, migraţie către Europa), expulzarea minorităţilor religioase şi distrugerea unor situri înscrise în Patrimoniul Mondial al Umanităţii. Tunisia, Libia, Egipt, Siria şi Ucraina au devenit dezorganizate, divizate, distruse, subliniază cercetătorul francez.

Cu toate că autocraţii înlăturaţi de la putere nu trebuie regretaţi, tunisienii o duceau mai bine înainte de revoluţia încheiată cu prăbuşirea clanului Ben Ali-Trabelsi. Tunisia era vizitată de mai mulţi turişti, în timp ce companiile europene contribuiau la dezvoltarea acestei ţări din nordul Africii.

Sub conducerea dictatorului Muammar al-Gaddafi, Libia avea cel mai mare venit pe cap de locuitor din Africa, libienele beneficiau de un nivel de educaţie mai ridicat faţă de femeile celorlalte ţări de pe continentul african, ţara găzduia între trei şi patru milioane de muncitori străini şi participa la lupta împotriva teroriştilor.

Odată cu venirea la putere a lui Bashar al-Assad, Siria a început să iasă uşor din dictatura instaurată de tatăl său, Hafez al-Assad. Situaţia din Irak prezintă aceleaşi caracteristici şi aceleaşi rezultate după intervenţia ilegitimă a Statelor Unite, în 2003, explică autorul.

Aceste tipuri de mişcări „revoluţionare“ nu au avut loc doar în Africa de Nord şi în Orientul Mijlociu, ci şi în Europa, mai exact în Ucraina. Culmea paradoxului, preşedintele prorus înlăturat de la putere în Ucraina cu aportul Occidentului a fost ales legal, cu ocazia unui scrutin monitorizat şi validat de observatorii europeni. În opinia sa, dacă opoziţia ucraineană ar fi aşteptat încheierea mandatului lui Viktor Ianukovici, acesta din urmă ar fi pierdut cu certitudine puterea, iar ţara s-ar fi bucurat în prezent de pace.

Prin urmare, bilanţul pseudo-mişcărilor „pro-democraţie“ încurajate şi susţinute de Occident este dezastruos şi demonstrează inutilitatea lor. Cu toate acestea, încă nu a fost trasă o lecţie de bun simţ, întrucât, se pare, dinamica trebuie să continue, apreciază Eric Denécé, oferind ca exemple Ungaria şi Cehia. De mai multe luni, criticile la adresa ţărilor care denunţă deriva occidentală şi se desolidarizează de ea (Ungaria şi Cehia) se înmulţesc, iar „revoluţii populare“ le-ar putea viza oricând, avertizează autorul.

În acelaşi timp, Arabia Saudită, Qatar şi Turcia, care susţin direct sau indirect terorismul islamist - Al-Qaeda şi Statul Islamic - şi sunt obsedate de înlăturarea de la putere a lui Bashar al-Assad, sunt ocolite de criticile Occidentului. Autorul mai denunţă tăcerea occidentalilor atât în legătură cu operaţiunile militare în Yemen ale coaliţiei conduse de Arabia Saudită, cât şi cu rolul Turciei în afluxul masiv de imigranţi abătut asupra Europei. În opinia sa, puterea de la Ankara, condusă de preşedintele Recep Tayyip Erdogan, un membru al Biroului Internaţional al Fraţilor Musulmani, nu reuşeşte să-şi realizeze strategia în Orientul Mijlociu şi încearcă prin urmare să destabilizeze alte părţi interesate, începând cu europenii.