Senzaţionalele documente declasificate privind extinderea NATO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Steag NATO

Ce au publicat zilele trecute cercetătorii Svetlana Savranskaya and Tom Blanton de la Washington University National Security Archive reprezintă un acces deschis, pentru prima oară la un asemenea nivel de complexitate, la documentele până acum strict secrete relatând discuţiile avute, în perioada

imediat următoare căderii Cortinei de Fier, între responsabilii politici de cel mai înalt nivel din SUA, URSS, Germania Federală, RDG, Cehoslovacia, Franţa privind oferirea unor garanţii de securitate către URSS în ce priveşte posibila viitoare extindere a NATO.  Concluzia celor doi cercetători americani este că în perioada 1990-1991 „mai mulţi dintre liderii din spaţiul occidental respingeau ideea ca ţările din Europa Centrală şi de Est să adere la NATO“, afirmaţie întărită de conţinutul celor 30 de documente prezentate integral, unele chiar în facsimil, implicând mari personalităţi: Baker, Bush Sr., Gorbaciov, Gensher, Kohl, Gates, Mitterand, Thacher, Hurd, Havel, James Major, Shevarnadze, D. Hurd, Paul H. Nitze.

Veţi avea posibilitatea să cunoaşteţi detalii absolut necunoscute până acum din negocierile, pe cât de dure pe atât de precise, privind viitorul statut de securitate al ţărilor fost comuniste din Europa Centrală şi de Est, dar şi al asigurărilor multiple, „în cascadă“ primite la acea vreme de conducătorii sovietici privind intenţiile de viitor ale NATO. Dat fiind caracterul absolut exploziv al acestor documente precum şi implicaţiile lor privind înţelegerea tuturor tensiunilor din prezent (începute atunci, aparent dispărute o vreme prin aparenta acceptare din partea Rusiei a unui inevitabil proces de extindere a NATO, revenite acum în actualitate odată cu începerea unei noi faze de Război Rece, cred că cea mai bună şi mai corectă soluţie este să aveţi aici un acces direct la sursă, adică articolul respectiv în finalul căruia aveţi documentele de sprijin.

Au primit într-adevăr liderii sovietici asigurări formale că nu era programată şi nici măcar nu exista o intenţie privind o extindere a NATO, singurul subiect de atenţie fiind statutul RDG şi viitorul procesului german de reunificare?

„Faimoasa asigurare dată de Secretarul de Stat James Baker «nici un centimetru înspre Est» privind extinderea NATO, dată cu ocazia unei întâlniri avută cu Gorbaciov pe 9 februarie 1990, făcea partea dintr-o cascadă de asigurări privind securitatea RSS date lui Gorbaciov şi altor conducători sovietici de către liderii occidentali în cadrul procesului reunificării Germaniei în 1990 şi 1991... Prima asigurare concretă în acest sens dată de lideri occidentali în privinţa NATO a fost însă pe 31 ianuarie 1990 de Hans-Dietrich Gensher, ministrul de Externe al RFG, într-un discurs ţinut la Tutzing în Bavaria. Ambasada SUA de la Bonn a informat că Gensher a spus foarte clar că «schimbările petrecute în estul Europei şi procesul de reunificare german nu trebuie să ducă la probleme privind interesele de securitate sovietice. Din această cauză, NATO ar trebui să excludă o extindere a teritoriului său către est, adică să se apropie mai mult de frontierele sovietice».“

Concret, cum suna oare o astfel de „asigurare de securitate“? Iat-o pe cea rostită de Douglas Hurd, ministrul de Externe al Marii Britanii în conversaţia acută cu Gensher: „Ruşii trebuie să primească o oarece asigurare cum că, spre exemplu, dacă Guvernul polonez se decide într-o zi să părăsească Pactul de la Varşovia, a doua zi nu se vor alătura NATO“. În acelaşi spirit, în iulie 1991, Manfred Woerner, pe atunci Secretarul General al NATO, într-o reuniune de nivel înalt cu liderii sovietici, că „Nu ar trebui să permitem... izolarea URSS de comunitatea Europeană“, iar memorandumul rusesc relatând întâlnirea respectivă precizează că „Woerner a subliniat că atât el, cât şi Consiliul NATO sunt împotriva extinderii organizaţiei (13 dintre cei 16 membri au sprijinit acest punct de vedere)“.

Când s-a produs schimbarea de optică a lumii occidentale? Imediat după ce a început să se producă fenomenul de disoluţie politică a URSS, urmat de desprinderea din sistem a unor republici care au devenit state independente. În acel moment, liderii occidentali au apreciat că urma să se formeze un vid de securitate care să se poată transforma foarte repede, pe o suprafaţă teritorială enormă, într-o sursă de ameninţare directă la adresa NATO. Fenomenul respectiv a fost sesizat ca atare şi apreciat corect de liderii din ţările central şi est europene, aflate în acel moment în faţa unei ameninţări imediate la adresa propriei lor securităţi, cea care funcţionase până atunci ca una de sistem (Tratatul de la Varşovia) şi care, brusc, fusese anulată, punându-le în situaţia dramatică de a fi obligate să se restrângă doar la forţele armate proprii. Din acel moment a început acţiunea lor diplomatică, folosind toate resursele de lobby disponibile, pentru a convinge NATO de necesitatea unei extinderi care să fie în interesul reciproc.

Ştim foarte bine cât de dificil a fost acest proces şi care au fost sacrificiile pe care le-a presupus. Dar, prin lectura documentelor pe care le aveţi acum la dispoziţie, poate reevaluăm corect condiţiile în care evoluau ţările fost comuniste imediat după căderea Cortinei de Fier, într-un climat deloc favorabil, dominat de neîncrederea izvorâtă din decenii de confruntare ideologică dar şi, după cum se vede, din dorinţa de atunci a Occidentului de a păstra o relaţie de securitate convenabilă cu URSS. Dispariţia URSS, partenerului căruia i s dăduseră asigurările iniţiale, a declanşat un vast proces de reevaluare în cancelariile occidentale, exact în momentul în care Rusia lui Boris Elţin părea să se afunde într-un haos pe cât de adânc, pe atât de impredictibil la nivelul consecinţelor de securitate.

Şi, poate, putem să realizăm valoarea reală a prezenţei noastre în sistemul nou de securitate comun NATO şi UE prin evaluarea corectă a punctului de plecare. Dar ştiind în acelaşi timp că simpla noastră prezenţă, dacă nu este activă şi întărită de elementele unei participări complexe responsabile, nu este o garanţie în sine şi că nimic nu este irevocabil. Iar contribuţia aşteptată trebuie să fie cea care vine din partea unui stat predictibil, cu o democraţie consolidată şi care-şi asigură propriile mijloace naţionale de disuasiune şi apărare. Aceasta era, pe fond, temerea occidentalilor la începutul anilor '90: apariţia în joc a unor state impredictibile, cu evoluţii ciudate şi nepregătite pentru exerciţiul democratic.

Şi exact aceasta este, pe alte coordonate şi în alţi termeni, miza jocului de acum, în momentul în care par să se reaşeze jocurile geostrategice din regiunea noastră, concentrate pe „falia de securitate“ din estul UE şi NATO. Din punctul meu de vedere, în acest spirit trebuie lecturate documentele declasificate acum şi care, chiar dacă aparţin istoriei, prezintă o serie de avertismente demne de luat în seamă pentru prezent.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite