NATO şi UE, plecăciune la Sultan

FOTO EPA-EFE/TOLGA BOZOGLU

Mesajul oficial convenit între şefii de state şi guverne pentru ca aniversarea a 70 de ani de existenţă ai NATO a fost excelent. Numai că realitatea nu ţine seama de cerinţele protocolului şi vine să confirme că ne aflăm în continuare, în plină „iarnă a vrajbei noastre“. Şi, exact ca în textul shakespearian, anunţul maleficiilor viitoare este conţinut în textul declaraţiei finale de la Londra.

Foarte multă lume era foarte interesată de modul în care membrii Alianţei vor analiza foarte spinoasa problemă a tensiunilor existente între SUA şi Turcia deoarece nu numai relaţia bilaterală conta, dar, pe fond, era vorba despre principiul fundamental al achiziţiilor de armament. În principiu, lucrurile păreau clare aşa cum era prezentată a fi poziţia aparent comună care repeta obiecţia fundamentală americană: este (sau ar fi) esenţial ca toţi aliaţii să posede şi să achiziţioneze material militar care să asigure deplina interoperabilitate, în standarde proprii. Evident total opozabile celor ale inamicului desemnat. Logica elementară ducea la concluzia că americanii aveau dreptate să ceară Turciei mai întâi să oprească discuţiile cu Federaţia Rusă pentru achiziţionarea de S-400, apoi să nu semneze contractul sau, acum, să returneze instalaţiile cumpărate şi deja funcţionale în Turcia. În acest context, era perfect logic ca, la nivelul Alianţei, mesajul să fie formalizat într-o formulă dură, cu toate precizările de forţă necesare, pentru ca gestul turcilor să nu creeze precedent.

Citiţi declaraţia finală de la Londra şi căutaţi o menţionare a acestei probleme. N-o găsiţi. Am crezut că era vorba despre un consens al aliaţilor de a nu se pomeni nimic despre problemele aflate în dispută, tocmai pentru a respecta caracterul festiv al reuniunii şi a transmite un mesaj pozitiv audienţei. Numai că nici că se termină bine reuniunea respectivă, se revine (cam brusc, să fie oare un semnal?) la vechile poziţii în tranşee. În consecinţă, ieri, în timpul vizitei sle în Italia pentru a participa la cea de-a V-a ediţie a Forumului Mediteraneean, Mevlut Cavusoglu, ministrul de Externe al Turciei, a dat un interviu pentru Corriere della Sera în care a explicat cum stau lucrurile în realitate.

Foarte interesante precizări privind achiziţia sistemelor S-400:

„SUA ne-au criticat, dar, cu toate astea, NATO nu a spus absolut nimic. Dimpotrivă, Jens Stoltenberg, Secretarul General al NATO, a repetat de mai multe ori că toate statele dreptul de a cumpăra armele şi sistemele de apărare pe care şi le doresc.“

Aici nu mai e vorba despre interpretare de eventuale nuanţe, ci despre un mesaj factual clar şi cu implicaţii foarte serioase. Este oare reală disocierea Alianţei de poziţia americană privind achiziţia de armamente? Doreşte să facă asta? Atunci există o mare problemă structurală. Sau cei din NATO speră că, pur şi simplu, episodul turc nu este decât o situaţie excepţională şi irepetabilă. Şi fără mari consecinţe chiar dacă, teoretic măcar, sistemele S-400 pot „citi” electronica de pe avioanele de luptă folosite de NATO? Nevoia de a ţine aproape Turcia este oare atât de mare încât nu mai contează asemenea raţionamente?

Oricum, este clar că aliatului Erdogan chiar nu-i pasă nici de obiecţiile americane şi nici de ameninţările teoretice ale lui Trump cu sancţiunile acelea care să aneantizeze pentru totdeauna economia Turciei. Pe ce se bazează?  Pe poziţia sa uluitor de importantă de hub energetic pentru producţia rusească şi cea care vine din statele din zona Mării Caspice, aşteptând rezolvarea proximă a legării de conductele care să vină din Iran şi Siria. Redirijând apoi fluxul pe conducta cu traseul prin Grecia, Serbia şi Ungaria. Devenind valoare esenţială în raţionamentul care priveşte redefinirea profilului securităţii energetice a Europei care, după cum se vede, în combinaţie cu reţeaua North Stream 1 şi 2), este legată de Federaţia Rusă, celălalt aliat strategic al Ankarei. Pentru asta merită să ne certăm pe tema câtorva instalaţii de S-400 (care exersează acum, în aplicaţie efectuată deasupra Ankarei, având ca ţinte avioane F-16) plus cele două regimente suplimentare pentru care se poate semna contractul în vara viitoare?

Sau, dimpotrivă, europenii sunt foarte atenţi la noul tip de mesaj al Turciei, adus acum de ministrul de Externe Cavusoglu care a spus, citat de agenţa de presă oficială Anadolu: „Comunitatea internaţională ar trebui să se concentreze asupra reconstrucţiei regiunii distruse de război din nordul Siriei... adăugând că administraţia turcă este gata să colaboreze cu toate ţările“. În fine, deci, vorbim nu numai vorbe, ci începem să negociem pentru banii mari? Mesajul Turciei care, evident este şi cel al Rusiei şi al Iranului, poate fi interpretat ca o invitaţie extrem de tentantă pentru unele marii companii europene, mai ales cele din domeniul energetic, asta în condiţiile în care Mark Esper, Secretarul de stat american pentru apărare a confirmat retragerea totală a contingentului de forţe speciale ale SUA rămăse încă în nord-estul Siriei.

De aici, poate, schimbarea semnificativă a tonalităţii făcute cât mai publice a dialogului (şi acela super-tensionat până acum) între Turcia şi UE. Imediat după intrarea în funcţiune a noii Comisii Europene, cea mai importantă vizită externă a doi dintre cei mai importanţi membri ai echipei von der Leyen a fost la Ankara. Margaritis Schinas, vicepreşedintele însărcinat cu misiunea promovării modului de viaţă european şi Ylva Johansson, comisarul pentru afaceri interne s-au întâlnit cu Preşedintele Erdogan şi oficialii de rang şi, gest protocolar cu foarte multe conotaţii diplomatice, au depus o coroană de flori în memoria victimelor tentativei de stat militare nereuşite din iulie 2016.

Comunicatul europenilor este deosebit de interesant, în linie cu argumentele evocate până acum în acest articol:

„Această vizită a fost o ocazie pentru a demonstra la modul concret că UE este în continuare angajată în continuarea promisiunilor făcute şi a cooperării cu Turcia, în calitate de ţară candidată, partener strategic-cheie şi vecin. Începerea unui nou ciclu politic în UE este prilejul de a reînnoi acest angajament şi această vizită care a avut loc în prima săptămână de lucru a noii Comisii, este o dovadă în acest sens.“

Demult nu mai auzisem la Bruxelles acest ton prietenesc şi plin de speranţă. Sigur că miza rămâne în continuare chestiunea celor 3,6 milioane de refugiaţi aflaţi în taberele din Turcia, dar şi nevoia Ankarei de a relua procesul negocierilor pentru aderare şi, în paralel, de a grăbi discuţiile privitoare al liberalizarea vizelor pentru cetăţenii turci. Dar, dincolo de toate astea, europenii simt -şi se poate că să aibă dreptate – că viitoarele lor şanse de implantare în Orientul Apropiat depind de un alt tip de relaţie cu Turcia şi, implicit, de consolidarea unor relaţii formale de cooperare extinsă, economică, cu Rusia şi Iran.

Deocamdată nu sunt luate deciziile finale. Toată lumea se prepoziţionează înainte ca primul format de mari negocieri să fie pus la punct. Chiar dacă rezultatul nu poate fi anticipat, jucătorii, adică cei preocupaţi să nu cumva să rateze vreo şansă, sunt prezenţi deja în avanposturi. Asumându-şi şi riscurile de rigoare.