Logica de la Roma: Europa federală sau noua Cortină de fier. Cu toţii, împreună, mai integraţi
0
La 60 de ani de la semnarea tratatului de înfiinţare al comunităţilor europene, reuniunea de la Roma a marcat un moment aniversar şi unul profund pragmatic.
Până la urmă, Comisia Europeană şi şefii de state şi de guverne au avut nevoie să transmită un mesaj de unitate înainte de anunţarea formală a accesării articolului 50 din tratatul de la Lisabona de către Marea Britanie şi iniţierea negocierilor pentru ieşirea din UE. Pentru că la 29 martie, premierul Theresa May va anunţa formal Brexitul.
Două au fost marile probleme ale Declaraţiei de la Roma: consacrarea formală a Europei cu două sau mai multe viteze, a Europei cu geometrie variabilă sau a celei cercurilor concentrice – în fapt ruperea Europei şi mutarea deciziei la nivelul strict al nucleului dur European, deşi decizia priveşte şi influenţează toate statele membre; apoi problema apărării şi securităţii europene, care să nu intre în contradicţie cu NATO, să nu dubleze eforturile şi să nu împingă în afara sistemului de apărare comună SUA, Canada şi Marea Britanie.
În subsidiar, acordul a mai avut două puncte necesare: mai întâi, să salveze abordarea lui Jean-Claude Juncker şi să menţină opţiunile strict în spaţiul celor cinci propuse. În al doilea rând, să nu distrugă opţiunea favorită a statelor fondatoare pentru a treia soluţie (Europa cu două sau mai multe viteze), respectiv să menţină posibilitatea asocierii pentru o integrare mai departe, mai profundă, a celor ce-şi doresc acest lucru.
Jean-Claude Juncker FOTO AFP
Modelul Juncker în criza europeană: şopârla gata să-şi abandoneze coada, la prima alertă
La Consiliul European de primăvară, tema variantelor Juncker pentru viitorul Europei au fost în prim plan. Dezbaterile de la Consiliul European (ca să nu mai vorbim despre întâlnirea fondatorilor UE) arată în continuare o auto-iluzionare a statelor occidentale şi a Comisiei Europene asupra perspectivei europene pe care o lansează în dezbatere.
În fapt, vorbim despre tentaţia Preşedintelui Comisiei, Jean-Claude Juncker, şi a şefilor de state, în special din tandemul franco-german, de a considera că problema Europei Unite şi a relansării proiectului european vine de la Marea Britanie, care a fost o frână în integrare, şi de la statele central şi est-europene, foste comuniste şi nou intrate în proiect, care nu au forţa şi capacitatea să urmeze proiectul european şi viteza lui optimă de dezvoltare. Ambele abordări sunt greşite, şi iată de ce.
Mai întâi, proiectul european a intrat în penumbră şi a reclamat relansarea şi reenergizarea lui odată de statele au ales să nu mai lupte pentru el, să nu-şi mai asume costurile integrării europene, ci să-şi asume exclusiv beneficiile şi să dea vină pentru greşeli şi costuri pe Bruxelles. Momentul formal al începutului erei contemporane de declin (UE în formele anterioare a mai traversat episoade de declin şi şi-a revenit, cel mai important fiind cel din criza petrolului, în 1970, dar şi momentul războiului din Cipru nu a fost unul uşor) a fost repingerea Tratatului Constituţional de către Franţa şi Olanda, deci state din Occident, dintre fondatorii proiectului european. Semnalul dat atunci trebuia înţeles şi compensat imediat, nu lăsat să se acumuleze nemulţumirile peste timp.
Într-adevăr, viteza a doua nu este în statele Estului continentului, care doresc să intre în toate cercurile concentrice europene, cu precădere Euro şi Schengen. Opt-out-urile şi rezervele au venit de la state occidentale - Marea Britanie, dar şi Danemarca. Din contra, am înregistrat un precedent important pentru perspectiva desenată de Juncker cu două viteze, respingerea din motive politice a unor stat pregătit să acceadă, dar - cazul aderării României şi Bulgariei în Schengen. Intrarea în zodia Europei cu două viteze va afecta de facto decizia - care va fi impusă de statele din primul cerc celorlalte, din est, chiar şi numai pe motivul că ele sunt donatoare, plătesc, şi că deciziile nucleului dur afectează direct şi restul blocului - şi va bloca posibilitatea de viitor a statelor din centrul şi estul Europei de a se alătura primei viteze. (Nu-i vorba, în cazul Euro există şi state nou venite, inclusiv România, care au preferat să se lase pe tânjală şi să nu mai forţeze intrarea în clubul fruntaş, pe motiv că încă nu sunt pregătite. Ca să nu mai vorbim de alte greşeli de parcurs.)
Căutarea vinei la noii membri e o greşeală fundamentală, ca şi construirea Europei cu două viteze.
Din nou, dacă e să revenim la problema fundamentală a Europei, euro-scepticismul, populismul, naţionalismele, xenofobia, islamofobia, şi aici problemele s-ar putea să nu provină esenţialmente din Estul european, de la noii membri. Şi nici Europa să nu poată fi împărţită geografic cu două viteze, pentru că viteza a doua rămâne tot în Vest. Olanda ameninţă să aibă în Geert Vilders pe preşedintele celui mai mare partid al său, deci euro-sceptic, chiar dacă nu va reuşi să formeze majoritatea. Franţa va avea în finală un candidat şi un partid anti-european, Frontul Naţional, care vrea să scoată ţara din UE. Poate nu va câştiga, dar va strânge 45% din voturile francezilor. Iar aceşti 40-45% din olandezi şi francezi rămân în miezul Europei, în prima viteză, ameninţând să răstoarne în viitor această proporţie, aşa cum o fac, în procente mai reduse, în alte state europene partide eurosceptice sau anti-europene. Poate nu întâmplător tot Franţa şi Germania dau semnalele negative, din nou, acum ca şi la Tratatul Constituţional.
Căutarea vinei la noii membri e o greşeală fundamentală, ca şi construirea Europei cu două viteze. Asta înseamnă ruperea Europei şi prăbuşirea ambelor părţi. Un avion nu poate zbura doar cu botul, fără coadă, ci odată rupt se prăbuşeşte cu ambele bucăţi. Iar principiile comunitarismului şi solidarităţii fie se aplică, fie nu, deci nu le putem aplica doar puţin sau secvenţial, doar pentru unii. Mai mult, acest artificiu politic şi imagologic al pasării vinei evită discutarea problemelor reale ale celor 27, ale tuturor celor 27, ba şi cu Marea Britanie: integrarea trebuie să continue, dar atât de repede încât să nu determine prăbuşirea proiectului.
Deci mai echilibrat, cu mai puţină birocraţie, implicată mai puţin în toate prevederile marginale economice şi tehnice doar pentru a justifica şi a da de treabă eurocraţilor. Mai puţine detalii tehnice şi mai puţine directive nejustificate şi stufoase pot aduce mai degrabă susţinere decât ruperea proiectului european în două viteze sau abandonarea cozii Noii Europe ca la şopârlă. În caz contrar, tema va fi reluată în 4-5 ani şi o altă parte a Europei, de data asta fondatoare, va fi lăsată în urmă.
Jocul la risc maxim: De la scindarea Europei la explozia proiectului european
Liderii europeni au ales varianta cea mai bună şi unica pentru unitate şi coeziune europeană pentru relansarea proiectului European în turbulenţa schimbării ordinii globale curente. Chiar dacă ea înseamnă un joc cu risc maxim. Mai întâi, s-a mizat pe ambiguitatea constructivă a formulărilor, pe soluţiile care să dea un semnal de unitate şi să inverseze trendul emoţiilor negative şi al reversării unităţii europene. O asemenea abordare are şansa de a frâna pornirile centrifuge, mai ales că statele încep să vadă tratamentul la care e supusă Marea Britanie şi costurile părăsirii UE, deci constrângerea joacă rolul major.
Apoi coerenţa e asigurată de voinţa prezumată a statelor fondatoare de a merge înainte şi de a continua integrarea spre Europa federală. Mai rapid, fără blocaje, renunţând la atributele naţionale, spre o formula a Statelor Unite ale Europei. E adevărat că aici rămâne supra-optimistă evaluarea că societăţile occidentale, primele care au abordat scepticismul şi oboseala, populismul şi blocarea integrării europene, ar merge înainte cu suport popular majoritar şi fără efectele secundare de a naşte reacţii negative de respingere a unui asemenea trend.
Logică altfel, abordarea prezentă marchează o schimbare majoră în ceea ce priveşte abordarea, dar introduce şi un nivel de risc acceptat mult mai mare. A merge pe Europa federală e un act de curaj, temeritate, spirit european împins la superlativ, alungă riscul Europei cu două viteze (sau mai multe), a unei Cortine de Fier reamplasate în Estul Europei, cum a caracterizat-o Preşedintele Klaus Johannis, însă relansează posibilitatea unui risc si mai mare: explozia proiectului european, dacă acest drum se înfundă sau dacă populismul va prevala în Europa. Iar alegerile prezidenţiale şi ulterior cele generale din Franţa sunt definitorii imediat pentru şansa acestui proiect.
Personal, aş fi optat pentru o variantă mai moderată şi mai realistă, care să implice riscuri mai reduse şi şanse mai mari pentru Europa unită şi întreagă: integrare, dar în ritmul în care să nu se piardă câştigurile prezente şi nici membrii existenţi din proiect. Dar asta nu era în cele cinci opţiuni Juncker, nici nu satisfăcea dorinţa statelor fondatoare de excepţionalism, de a putea alege să meargă singure înainte, chiar dacă nu le urmează nici proprii cetăţeni.
Varianta actuală aduce avantaje majore şi statelor asociate, celor din Balcanii de Vest, care au angajamentul de la Salonic privind perspectiva integrării europene, dar şi celor din Parteneriatul Estic. Pentru că perspectiva integrării poate stârni reacţii multiple şi poate dura, poate fi prea abruptă şi costisitoare intern, varianta oferită a alegerilor a la carte de proiecte îmbrăţişate permite ca, după accesul la acordul de liber schimb şi libera circulaţie, paşii următori să fie aleşi de cel în cauză.
Niciun stat nu va putea face faţă în viitor de unul singur în globalizare, iar integrarea e singura şansă.
Efectele schimbărilor sunt multiple: pentru statele membre, înseamnă mobilizarea clasei politice proprii pentru a produce reformele şi schimbările în propriul stat pentru a fi cât mai aproape de evoluţiile nucleului european, pentru a conta mai mult. Pentru statele candidate sau asociate, opţiunea e tot cea a reformelor şi apropierii de UE prin propriile eforturi, apoi atrăgând atenţia că poţi să îmbrăţişezi felii din acquis-ul şi proiectul european tot mai aproape de statutul de membru şi de noile proiecte integraţioniste de perspectivă. E o oportunitate, dar deja asimetria relaţiei se mută de la UE, care trăgea de statele membre, candidate, asociate, către aceste state însele, care ele trebuie să demonstreze reformele, voinţa şi dorinţa accederii în Europa federală, oricât de costisitor ar fi un asemenea proiect pentru suveranităţile naţionale. Totul pentru că niciun stat nu va putea face faţă în viitor de unul singur în globalizare, iar integrarea e singura şansă.
Reuniune la Roma la 60 de ani de la semnarea tratatului fondator FOTO EPA
Europa „cu mai multe viteze” a ajuns la „ritmuri şi intensităţi diferite” diferite de integrare
„Pericolul cel mai mare pe care l-ar fi adus asumarea unui concept al Europei cu mai multe viteze în Declaraţia UE de la Roma ar fi fost revenirea la geometria Cortinei de Fier”, a transmis preşedintele Klaus Iohannis în conferinţa de presă, la finalul summitului aniversar de 60 de ani de la semnarea tratatelor UE.
„Dacă am fi acceptat Europa cu două viteze, mai devreme sau mai târziu, viteza a doua a fost în Est. Atunci ar fi revenit temerile profunde ale esticilor: aceea de a fi lăsaţi în urmă. Am adus mai multe argumente şi au existat argumente în sprijinul expunerii mele şi am reuşit în cele din urmă să găsim exprimări mai bune”, a conchis preşedintele.
În Declaraţia Comună de la Roma se păstrează tonul atenuant cu privire la Europa cu mai multe viteze, făcându-se referire la o Europă cu ritmuri şi intensităţi diferite care respectă dreptul tuturor de a se alătura cooperării consolidate şi care îşi asumă că toate statele membre vor merge împreună în aceeaşi direcţie şi împreună.
„Unitatea este atât o necesitate, cât şi alegerea noastră liberă. La nivel individual, am fi marginalizaţi de dinamica mondială. Împreună avem cele mai mari şanse de a o influenţa şi de a ne apăra interesele şi valorile comune. Vom acţiona împreună, cu ritmuri şi intensităţi diferite acolo unde va fi necesar, dar mergând în aceeaşi direcţie, aşa cum am făcut în trecut, în conformitate cu tratatele şi păstrând uşa deschisă celor ce doresc să se alăture mai târziu. Uniunea noastră este nedivizată şi indivizibilă”, se arată în textul declaraţiei. „Orice formă de cooperare consolidată între mai multe state membre trebuie să fie în conformitate cu Tratatele UE şi să fie deschisă, în baza unor criterii obiective, către toate statele membre”, a mai transmis preşedintele Klaus Iohannis în textul contribuţiei României la declaraţia comună de la Roma.
Diferenţa substanţială este că orice nou pas mai puternic trebuie să treacă prin tratate, adică să aibă acordul tuturor membrilor existenţi. Deci diferenţa specifică este că decizia rămâne la toate statele membre. Nu unii iau decizia iar alţii suportă consecinţele. Un punct major în negociere câştigat de noii membri şi de statele mici.
Mesajul principal rămâne indubitabil unitatea europenilor în contextul provocărilor fără precedent şi în contextul mai larg al unei dezbateri tot mai aprinse privind viitorul Europei, o uniune cu mai multe viteze şi o Uniune care se pregăteşte să negocieze ieşirea Marii Britanii din arhitectura sa instituţională. Uniunea Europeană se defineşte ca „o comunitate a păcii, libertăţii, democraţiei, drepturilor omului şi domniei legii, o mare putere economică cu niveluri paralele de protecţie socială şi bunăstare”. Totodată, principalul angajament pe care liderii şi l-au luat prevede crearea unei Uniuni Europene mai puternice prin intermediul unei mai puternice solidarităţi şi unităţi.
Securitatea şi apărarea: Cooperare şi complementaritate cu NATO
Şi pe această dimensiune compromisul a putut fi identificat. Sub titlul O Europă mai puternică pe scena globală, textul prevede o Uniune ce îşi dezvoltă în continuare parteneriatele existente, construieşte unele noi şi promovează stabilitatea şi prosperitatea în vecinătatea sa estică şi sudică, dar şi în Orientul Mijlociu, pe teritoriul Africii şi la nivel global. Apoi, statele occidentale şi companiile de tehnică militară îşi regăsesc dorinţa de susţinere la nivel european prin prevederea vizând o Uniune pregătită să îşi asume mai multe responsabilităţi şi care ajută la crearea unei industrii de apărare mai competitive şi integrate.
Pe de altă parte, şi statele occidentale, Franţa cu precădere, au cedat pe deplin în faţa realităţii existente şi a parteneriatului transatlantic, acceptând o Uniune determinată să consolideze securitatea şi apărarea comune, în cooperare şi în mod complementar cu Alianţa Nord Atlantică, luând în considerare circumstanţele naţionale şi angajamentele juridice. Practic, tema Armatei Europene a dispărut, în formula cunoscută, iar parteneriatul cu NATO sau preeminenţa NATO în afacerile apărării comune a fost reconsacrată, în spiritul declaraţiei comune de la summitul de la Varşovia.
UE se afirmă ca rival absolut al sistemelor totalitare şi opresive precum cel din Rusia şi în divergenţă cu abordările curente ale Preşedintelui SUA, Donald Trump.
Nu în ultimul rând, UE se afirmă ca o Europă a valorilor liberal democratice, a societăţii deschise şi a societăţilor inclusive. O Europă a cărei valori se definesc în opoziţie directă cu populismul, xenofobia, islamophobia, anti-semitismul, discriminarea, excepţionalismele, inegalităţile şi accesul privilegiat al unora la reurse. O Europă cu statul de drept consacrat şi întărit, procuror European şi combaterea corupţiei în prim-plan. Prin această poziţie, UE se afirmă ca rival absolut al sistemelor totalitare şi opresive precum cel din Rusia şi în divergenţă cu abordările curente ale Preşedintelui SUA, Donald Trump, chiar dacă valorile şi principiile comune se menţin şi relaţia transatlantică iese revigorată după Declaraţia de la Roma. Instituţional, UE e aproape de America ca şi până astăzi, dar nu însă de pornirile nepotrivite, populist/izolaţioniste sau discriminatorii pe care le promovează actualul Preşedinte, faţă de care abordarea pare să fie că sistemul politic şi democratic American trebuie să reacţioneze pentru a-l aduce să respecte valorile Declaraţiei de Independenţă şi ale Constituţiei americane. Şi acest aspect e un câştig al democraţiei.
Marine Le Pen, candidata extremiştilor de dreapta la alegerile prezidenţiale din Franţa, şi preşedintele rus Vladimir Putin FOTO Sputnik
Coşmar politic: Şi dacă populismul învinge în Europa?
Am fost la sfârşitul săptămânii la Brussels Forum, o conferinţă anuală a German Marshall Fund, făcută să reunească liderii americani şi europeni în fiecare an. Liderii americani de azi, din preajma lui Donald Trump, nu s-au grăbit să vină, pentru a evita susţinerea elitei analizei şi gândirii politice din SUA, aşa cum liderii europeni au fost ocupaţi la aniversarea a 60 de ani de la fondarea instituţiilor europene, şi asta chiar în ajunul anunţării formale, la 29 martie, a accesării de către Marea Britanie a articolului 50 din Tratatul de la Lisabona şi ieşirea din Uniunea Europeană.
Totuşi, reuniunea a fost extrem de interesantă şi instructivă tocmai prin aceste absenţe şi prin cei prezenţi la dezbateri. O combinaţie de speranţă, wishful thinking, corectitudine politică şi groupthink, în orice caz incapacitate de a accepta sau măcar de a se gândi la celelalte scenarii. Anul trecut, la aceeaşi reuniune, nimeni nu se gândea la Donald Trump ca posibil preşedinte american – mărturisesc nici eu – iar Brexitul era o posibilitate pe deplin improbabilă. Iată că dezobişnuinţa de a planifica pentru ceea ce e mai rău şi speranţa că ce e mai bun se va întâmpla a costat, iar lumea elitelor din Relaţiile Internaţionale acuză şi astăzi traume după cele două evenimente.
Nu e mai puţin adevărat că Apocalipsa anunţată şi furtuna perfectă rezultată din Brexit plus Trump la Casa Albă nici ea nu s-a confirmat. Încă trăim şi există o funcţionalitate a Relaţiilor Internaţionale cu un mare grad de continuitate în politica externă, de securitate şi apărare americană, dar şi oameni foarte buni şi profesionişti în poziţiile din această sferă – secretar al Pentagonului, directorul CIA, consilierul pentru securitate naţională, chiar secretarul de Stat – ca să nu vorbim despre republicanii din Congres. Însă anul acesta vin alegerile din Franţa şi Germania. Şi lucrurile se pot mişca.
Fără să intru în detalii, trebuie să recunosc că nimeni nu alege să descrie şi să joace cele mai proaste scenarii şi să identifice consecinţele reale ale unor schimbări nefaste. Unii refuză din capul locului să accepte asemenea posibilităţi, mai ales la nivel instituţional, pentru a nu transmite mesaje complicate publicului că lucrurile ar putea merge în direcţia cea mai rea, aşa cum în lumea aceasta a cercetării profunde şi a relaţiilor internaţionale par să-şi facă loc şi cele mai inexplicabile superstiţii. Astfel că, pentru ca un scenariu negativ să nu se întâmple, preferi să nu-l joci. Cam cum făcea bunica mea atunci când nu-l invoca pe Necuratul şi scuipa în sân când îi trecea prin minte vreo drăcuială, pe motiv că s-ar putea ca respectivul invocat chiar să apară.
Ei bine. Această abordare tezistă, superstiţioasă, motivată de diplomaţia publică sau de posibilele semnale pe care le-ar putea transmite, nu ajută, în nici un caz. Nu-i vorba, şi cei care au luat în consideraţie scenariile cele mai proaste au alunecat în alt tip de tezism, radical şi apocaliptic, fără analiză concretă şi evaluare de consequence management cel puţin, ca să nu mai vorbesc despre nevoia unui studiu de impact. După ei, dacă se întâmplă, totul se prăbuşeşte, se rupe Europa, sare în aer Euro, cade Franţa de pe hartă, iar Germania este ocupată din nou, de Rusia lui Putin, de această dată, alimentând din munca şi resursele germane ambiţiile neo-imperialiste globale ale „ţarului” de la Kremlin.
Şi dacă viitorul Europei este unul fără Uniunea Europeană, sau măcar fără orice cunoaştem azi că înseamnă UE, şi viitorul e cel al Europei partidelor populiste?
Trebuie să resping de plano şi o asemenea abordare, la fel de pernicioasă ca şi precedentele, cele care ignoră realităţile şi posibilităţile cu mai mică probabilitate. Dar un planificator strategic nu ar trebui să facă acest lucru niciodată, cu orice risc. Din contra, în spatele uşilor închise, ar trebui să dezvolte scenariile cele mai complicate şi să le dezvolte până la ultimele consecinţe, pentru a le prezenta decidenţilor, împreună cu măsurile minime de reacţie pregătite pentru asemenea eventualitate. Cunoscând puţin culoarele şi camerele din spatele uşilor închise, sunt fericit că există instituţii care-şi fac astfel treaba la Bucureşti.
Revenind la marea temă, întrebarea cheie rămâne: Şi dacă viitorul Europei este unul fără Uniunea Europeană, sau măcar fără orice cunoaştem azi că înseamnă UE, şi viitorul e cel al Europei partidelor populiste? Dacă populismul câştigă – poate nu azi, poate nici măcar anul acesta, dar câştigă în Europa? Şi nu unul anti-sistem, ci unul profund naţionalist, xenofob, etnicist, o variantă europeană de naţional-populism, nu cea americană? Nu ar trebui ca acest scenariu să fie discutat şi eventual prezentat decidenţilor cu soluţiile aferente, pentru ca să începem să ne pregătim? Sau chiar publicului, aş spune eu, pentru a şti unde se poate ajunge dacă alunecarea anti-democratică şi anti-europeană nu e stopată la timp!
Se încarcă comentariile...
