Identitarismul intervenţionist. Schiţă pentru Europa

„Naţiunile şi societăţile europene să fie dispuse să dea acei 2% pentru apărare şi să creeze forţe de reacţie rapidă mai substanţiale care să intervină în cazul crizelor umanitare premergătoare valurilor de refugiaţi“

Atât oamenii, cât şi statele trăiesc într-o societate şi îşi urmăresc interesul propriu prin intermediul celorlalţi. Dacă în cazul indivizilor se poate concepe o izolare completă (cazul pustnicilor sau al triburilor izolate prn junglă) astăzi acelaşi lucru devine de neconceput pentru popoare intregi, guverne sau firme.

Cu cât interdependenţa capătă culori tot mai accentuate, fiecare dintre noi se vede obligat să ţină cont de un număr tot mai mare de factori şi o de o ierarhizare a priorităţilor într-un mediu niciodată stabil.

În cazul statelor-naţiune se poate observa o internaţionalizare a atribuţiilor. Contrar celor care cred că aceste entităţi politice sunt condamnate să dispară în mareea globalizării, guvernele prezentului nu mai au de dat socoteală sau ordine numai pe teritoriul propriu, consfinţit prin tratate, ci şi cu privire la multe alte instanţe. Spre exemplu aproape toate statele fac parte din mai multe organizaţii internaţionale şi sunt semnatare la multiple tratate, unele contradictorii altora. De asemenea, graniţele de astăzi nu mai sunt doar geografice, ci şi demografice în foarte bună măsură. Îmi place să spun că epiderma cetăţenilor tăi este noua frontiera. Să ne gândim la interesul ce trebuie acordat co-naţionalilor din diaspora sau a celor care se află în necaz peste mări şi ţări.

Consideraţiile de mai sus au fost antetul la a spune că şi Uniunea Europeană de astăzi este provocată a găsi un mod optim de a socializa cu restul lumii. Până unde se întinde, ce membrii mai doreşte să integreze, care îi sunt sferele de interes şi influenţă, pe cine primeşte în rândurile sale?! Urgenţa unui răspuns este cu atât mai mare cu cât astăzi posedă acea seducţie pe care o avea America în primele secole de după descoperire. (Înainte de a vorbi despre Statele Unite şi Canada – republici cu teritoriu şi popoare proprii, tărâmul nord-atlantic părea un bun comun tuturor celor care puteau şi doreau să părăsească Vechea Lumea.)

Construcţia Europeană şi-a asumat de-a lungul anilor atât misiunea primară de a asigura pacea popoarelor ei, apoi pe cel secundar de a materializa prosperitatea şi, nu în cele din urmă, de a constitui un factor de echilibru în lumea. Actorul global care se doreşte, rămâne blocat de o conştiinţă schizofrenică: anume de a trage linie şi a calcula media aritmetică (metaforic vorbind) între a-i ajuta pe alţii şi a se ajuta pe sine. Dilema se regăseşte deopotrivă pe planul înaltei diplomaţii, cât şi pe acela al securităţii umane:

-   În planul marii diplomaţii este vorba despre tensiunea dintre a fi portavocea drepturilor omului, a promova democraţia sau a se mulţumi cu stabilitatea & resursele minerale furnizate de nişte regimuri imperfecte, dar funcţionale.

-  Pe planul securităţii umane, atât technocraţii bruxellezi cât şi elitele naţionale oscilează între a da adăpost refugiaţilor de peste tot din lume sau a-i primi doar pe aceia care aduc cu ei cunoştinţe capabile de performanţă în piaţa muncii.

Balanţa nu este uşor de ţinut la verticală; adesea talgerele înclină când spre o extremă, când spre cealaltă. Probabil că Europa Unită are nevoie de ceea ce aş numi o doctrină a identitarismului intervenţionist à adică de o filozofie practică ce încearcă să menţină identitatea culturală printr-o anumită politică externă cu ţinte selectate. Altfel spus, UE ar trebui să-şi canalizeze eforturile spre acele zone ale lumii instabile, adevărate tumori pe hartă, de unde vin mii şi mii de refugiaţi. Ajutând structurile de conducere de acolo să se ajute singure, reconstruind statele ratate, ţărmurile europene nu ar mai reprezenta  magnetul pe care îl reprezintă astăzi.

Pentru ca identitarismul intervenţionist să se închege trebuie rezolvate două imperative:

1) naţiunile şi societăţile europene să fie dispuse să dea acei 2% pentru apărare (dacă nu şi mai mult) şi să creeze forţe de reacţie rapidă mai substanţiale care să intervină în cazul crizelor umanitare premergătoare valurilor de refugiaţi;

2) să începem să luăm cu toţii în serios conceptul de putere inteligentă. În literatura anglofonă, noţiunea de smart power a început să fie folosit pentru a descrie un comportament diplomatico-strategic ce ştie să îmbină mijloacele militare, coercitive, cu măsuri blânde, ajutor economic şamd. Am însă părerea că cei care utilizează sintagma de smart power rămân cantonaţi într-o perspectivă nepotrivită asupra economiei. Definiţia clasică a ştiinţei economice este corelarea dintre nevoile/dorinţele nelimitate ale indivizilor şi resursele finite din mediul exterior. Accentul cade însă pe individ (=citeşte consumator) şi pe soluţiile prin care nevoile sale tot mai voluminoase pot fi satisfăcute în continuare, eventual tot mai bine. Însă poate că ar trebui să redefinim sfera economicului, mai ales că trăim vremuri de crize. Percepţia economică ar trebuie să se gândească la reducerea propriilor nevoie astfel încât acestea să poată fi satisfăcute cu resursele deja existente. Pe cale de consecinţă, definiţia mea pentru naţiunea înzestrată cu putere inteligentă ar fi: „acel regim care ştie să-şi raţionalizeze resursele astfel încât politica sa exterioară să nu producă dependenţe nedorite.”

Spre exemplu, ne-am putea gândi la o mai bună integrare europeană a pieţei muncii, astfel încât să nu mai avem atât nevoia de imigranţi străini, diferiţi culturali de noi şi cu şanse mici de asimilare. Nu propovăduiesc acum să ne închidem într-un soi de Festung Europa, o fortăreaţă deopotrivă mentală şi fizică, cristalizată în intoleranţă la străini şi păzită de legi Big Brother. Mă gândesc la modalităţi prin care europenii să-şi pună casa în ordine astfel ca după aceea să îi poată ajută pe alţii fără a fi totuşi dependenţi de exterior.

Autorul rândurilor de faţă este conştient de greutatea pariului cu istoria şi de improbabilitatea transformării Europei în acea putere inteligentă care să nu mai aibă nevoie de imigranţi. De ce? Pentru că ar trebui să înaintăm împotriva scării rulante a proceselor sociologice: adică să reducem o bună parte din confortul cu care ne-am obişnuit să trăim (mai ales cei din Vest), să facem mai mulţi copii şi să acceptăm muncile considerate a fi de jos, necalificate şamd. Greu, nu?

În orice caz, mă încăpăţânez să cred, deasupra tuturor pastelurilor de pesimism ce colorează orizontul, că Europei îi va fi mai bine unită şi solidară decât divizată. United we stand, divided we fall.