Violenţa nu poate fi niciodată un răspuns“, a declarat premierul belgian, Charles Michel, primul şi, până acum, unul din puţinii înalţi responsabili europeni care au luat poziţie faţă de criza catalană. Se vorbeşte, de altfel, în aceste zile, de modelul belgian al negocierii - care face posibilă prezenţa, din 2014, a naţionaliştilor flamanzi la guvernare şi, în consecinţă, moderarea poziţiei lor cândva separatiste.

Majoritatea liderilor din UE s-a aliniat, deocamdată tacit, poziţiei Madridului, dintr-o solidaritate fie de familie politică, a Popularilor Europeni, fie de teama unui efect de domino la nivel continental. Iar linia decisă de Mariano Rajoy, şeful guvernului spaniol, rămâne de un simplism neconstructiv: nu a existat niciun referendum de autodeterminare în Catalonia. Într-adevăr, consultarea de duminică este nu doar ilegală, ci şi nulă prin modul de desfăşurare. Dar problema există. Şi Rajoy este unul din cei răspunzători.

Chicken game“

În primul rând, pentru că primul-ministru spaniol a angajat autorităţile centrale într-o cursă hazardată, de tip „chicken game“ („jocul laşului“, cum i se mai spune în română: doi şoferi pornesc în viteză unul spre altul şi cine virează primul pierde).

Partidul Popular, aflat sub conducerea sa, a contestat, la Tribunalul Constituţional, Statutul Autonomiei Cataloniei, adoptat în 2006 de Parlamentul spaniol. Drept urmare, în 2010, această instanţă a anulat 14 articole din Statut, între care cel privind introducerea conceptului de „naţiune catalană“ şi cel referitor la declararea catalanei ca limbă preferenţială. Este momentul care a stimulat mişcarea separatistă, pe fondul recesiunii economice în care se afunda Spania.

Şi chiar dacă din 2014 încoace se înregistrează o creştere peste media europeană, riscul de sărăcie şi excludere socială afectează aproape 30% din populaţia ţării, din cauza persistenţei unei rate încă ridicate a şomajului, cu precădere în rândul tinerilor, şi a preferinţei angajatorilor pentru contracte de scurtă durată.

Sămânţa discordiei

În Catalonia şomajul e de 13,2%, în comparaţie cu 17,2% la nivel naţional, iar PIB-ul pe locuitor este de 28.600 euro, faţă de media spaniolă de 24.000. Concentrând o şesime (7,5 milioane locuitori) din populaţia regatului, în 6,35% (32.113 km pătraţi) din suprafaţa totală, Catalonia este, alături de Madrid, cea mai bogată regiune, contribuind anul trecut cu 19% din PIB-ul Spaniei.

Este principala exportatoare dintre regiunile ţării, principalele industrii fiind agroalimentară, constructoare de maşini şi chimică (aici se realizează jumătate din producţia chimică a Spaniei), cărora li se adaugă dezvoltata cercetare farmaceutică şi nucleară, puternicul sector bancar, universităţile bine cotate şi turismul intens - Barcelona şi plajele de pe Costa Brava atrag anual cei mai mulţi turişti străini, în comparaţie cu celelalte regiuni (18 milioane de vizitatori străini, respectiv un sfert din totalul turiştilor sosiţi anul trecut în Spania). Punctul vulnerabil îl constituie datoria publică foarte ridicată, clasată ca speculativă, aşadar Catalonia nu se mai poate finanţa decât prin intermediul statului spaniol.

Aici e una din mizele discordiei: guvernul catalan acuză un deficit bugetar cauzat de apartenenţa la regat, în actualele condiţii, de 16 miliarde de euro, în vreme ce executivul central estimează o sumă de 10 miliarde.

Modelul basc

Dar soluţia pentru nemulţumirile cauzate de contribuţia la stat cu mult peste ceea ce se întoarce spre regiune există în cadrul legislativ spaniol. În 1981, Ţara Bascilor a primit, prin „Concierto Economico“, un statut derogatoriu, care echivalează cu autonomia fiscală deplină, în schimbul unei contribuţii negociate la bugetul central. Navarra se bucură, de asemenea, de drepturi particulare în materie fiscală. Un astfel de tratament a revendicat şi Catalonia şi i-a fost refuzat, în ciuda faptului că se înscrie în cadrul descentralizării asimetrice prevăzute de Constituţia spaniolă din 1978.

Soluţia crizei poate consta în negocierea unei reechilibrări bugetare şi rediscutarea Statutului Autonomiei Cataloniei şi a unei eventuale reforme constituţionale

Este elocvent faptul că 57,5% dintre catalani nu au votat duminică, în ciuda campaniei separatiste fervente şi a emoţiei declanşate de intervenţia inutilă şi brutală a forţelor de ordine pentru a împiedica desfăşurarea referendumului, care fusese suspendat de Tribunalul Constituţional. O majoritate, deocamdată tăcută, care refuză saltul în necunoscut spre care-i îndeamnă preşedintele autorităţii autonome catalane, Carles Puigdemont. Pentru că independenţa, dincolo de problema viabilităţii economice, ar însemna părăsirea automată a UE şi a Zonei Euro, cu toate implicaţiile.

Doctrina Prodi“

Comisia Europeană a specificat, în declaraţia din 2 octombrie, că aşa-zisul scrutin de duminică a fost ilegal, că e vorba de o problemă internă a Spaniei şi că, dacă un referendum organizat legal ar duce vreodată la secesiune, atunci teritoriul respectiv s-ar afla în afara Uniunii Europene. Este un punct de vedere juridic care nu cunoaşte nuanţări la Bruxelles din 2004, de când a fost formulat, ca răspuns al preşedintelui Comisiei de atunci, Romano Prodi, la o interpelare europarlamentară.

„Doctrina Prodi“ stipulează că dacă un stat ia naştere prin separarea de o ţară membră a UE, atunci noul stat nu face automat parte din Uniune, ci trebuie să parcurgă toate etapele de aderare, inclusiv să obţină acordul unanim al tuturor statelor membre, aşadar, în cazul de faţă, şi al Spaniei.

Scenarii posibile

În aceste condiţii, se profilează trei scenarii posibile:

1. Jocul în forţă: proclamarea independenţei, ceea ce ar duce la suspendarea autonomiei catalane, conform art. 155 din Constituţie, şi arestarea liderilor separatişti, cu probabila consecinţă a unor proteste masive de stradă şi violenţe regretabile. Într-o ţară bântuită încă de coşmarul Războiului Civil.

2. Alegeri anticipate, fie la nivel naţional, fie regional, fie în ambele cazuri, ca urmare a agravării crizei politice. Chiar dacă guvernul Rajoy este minoritar în Parlament, e puţin probabil scenariul, din cauza dificultăţii de a coagula o alternativă, ca urmare a dezacordurilor între celelalte partide în problema catalană.

3. Varianta dezirabilă: reluarea dialogului - dificilă, e adevărat, după cinci ani de polarizare în tranşee, dar necesară pentru a evita un dezastru fără câştigători. E momentul ca regele Felipe al VI-lea să-şi asume activ rolul de simbol al unităţii şi permanenţei Spaniei.

Cred că soluţia crizei este strict politică şi poate consta în negocierea unei reechilibrări bugetare, în rediscutarea Statutului Autonomiei Cataloniei din 2006 şi a unei eventuale reforme constituţionale, inclusiv pentru a deschide, in extremis, calea unei opţiuni federale.