De Crăciun, o grevă generală sublimată în operă de artă

Marţi, la Paris, în faţă la Opera Garnier, publicul a asistat la un moment magic. Poate n-a ştiut ce tradiţie istorică reînvia cu acest prilej, dar uluirea şi emoţia au fost acolo pentru a primi aşa cum se cuvine manifestarea grevistă care a avut menirea de a înlocui reprezentaţia cu Lacul Lebedelor care figura iniţial pe afiş.

Anulată ca absolut toate spectacolele începând cu prima zi de grevă generală, acum două săptămâni. Corpul de balet a interpretat, alături de Orchestra Operei, nu pe scenă, ci pe pavajul de marmură din faţa Operei Garnier, actul IV din Lacul Lebedelor, una dintre performanţele cele mai dificile din istoria baletului, dorind să arate splendoarea şi duritatea unei meserii nemiloase care cere sacrificii totale pentru a putea rămâne la nivelul de excelenţă. Tocmai de asta, în semn de recunoaştere a dificultăţilor extreme care marchează viaţa dansatorilor profesionişti, Ludovic al XIV-lea, în 1698, promulga regimul special al Operei în care se stipula că vârsta de ieşire la pensie este de 42 de ani.

În acest moment, privilegiul special (dacă poate fi numit aşa) este ameninţat de prevederile reformei legii pensiilor pe care doreşte s-o introducă cu orice preţ Emmanuel Macron şi guvernul său. Curios, dar singurele instituţii de cultură afectate sunt Opera şi Comedia Franceză, instituţii emblematice ale ţării şi cărţi de vizită ale unei culturi devenite etalon al civilizaţiei europene şi mondiale. Acum, dacă această reformă a legii pensiilor va fi votată în ciuda opoziţiei violente a unei mari părţi a societăţii, vârsta de pensionare a dansatoarelor va fi de 64 de ani. În plus, se prevede desfiinţarea Caisse de Retraites, Casa de pensii a Operei înfiinţată acum 70 de ani şi care este finanţată de stat în proporţie de 50%.

Dar nu despre mişcarea sindicală de protest doresc să vă vorbesc, cu toate că acolo, în Franţa, dezbaterea despre drepturile elementare ale cetăţeanului mi se pare a fi esenţială deoarece – ca acum în cazul balerinelor – vine să repună în discuţiile raportul deja fosilizat şi devenit chiar nociv între prevederi din codul muncii neschimbate de decenii şi transformările sociale care schimbă oricum din temelii piaţa muncii şi raporturile sociale. Ei încep să discute (sau să rediscute, după o pauză de ceva decenii) justeţea şi moralitatea schimbării (în defavoarea omului muncitor şi în folosul statului) al termenilor legali acceptaţi ca raport social contractual în momentul în care şi-au început activitatea. Un contract social pe care statul vede că nu-l mai poate îndeplini şi încearcă să găsească, pe piele noastră, una dintre cele două scăpări clasice: se împurumută din ce în ce mai mult cu sume pe care tot cetăţenii vor fi siliţi să le deconteze, propunând apoi mărirea treptată a vârstei de pensionare.

Dar nu despre tertipurile guvernamentale doream să vă vorbeasc în ziua de Crăciun.

Intenţia mea este să subliniez că spectacolul din faţa Operei Garnier a avut cu siguranţă o dimensiune vizibilă, cea care a entuziasmat mulţimea care a asistat la un moment total neaşteptat, neanunţat şi tocmai de aceea surprinzător şi fermecător. Au mai existat însă şi alte dimensiuni interesante şi trimiţând la valorile mentalului colectiv.

Primul semnal este că, absolut neobişnuit, în deschiderea şi la finele secvenţei de balet a fost intonată La Marseilleze. Desigur, imnul de stat al Republicii Franceze dar, iniţial, simbolul suprem al revoltei sociale care a permis săracilor şi umiliţilor Franţei să răstoarne regalitatea şi s-o trimită la eşafod. Nu este o interpretare forţată căci, pe 17 septembrie, salariaţii grevişti de la Opera Garnier au interpretat în cor, „La Marseillaise”, „Cântecul Partizanilor” şi lamentaţia sclavilor din „Nabucco”. Un semnal care poate deveni extrem de interesant într-un anume context social, foarte specific mentalităţii franceze.

În plus, mai există un semnal, mult mai profund şi legând acest moment de o tradiţie istorică, tocmai pentru că aduce mesajul că, în situaţii exceţionale, spectacolul se poate întoarce la formula sa iniţială, eveniment care se producea în Europa la început de Ev Mediu în piaţetele din faţa bisericilor şi catedralelor. Pe aceste parvis (denumire rămasă peste timp şi care indică şi spaţiul din faţa Operei Garnier unde au dansat balerinele) aveau loc primele spectacole destinate poporului de rând, niciodată elitei. La mijloc de secol XI, „spectacolele liturgice” care aveau loc în biserici se mută în faţă, tocmai pentru a fi accesibile unui număr cât mai mare de persoane, având ca noutate absolută că doar cântecele erau în latină, restul textului fiind în franceză, deci uşor de înţeles şi de povestit mai departe. Iniţial textele sunt religioase însă, începând cu sec.XIII, textele devin laice, iar repertoriul trupelor conţinea reprezentaţii pe subiecte sacre (Miracolele şi Misterele) sau profane (Farsele). Teatrul popular constituia şi prima formulă prin care se transmiteau mesaje de nemulţumire socială, unele extrem de precise şi formulate adesea într-un limbaj extrem de vulgar sau însoţite de gesturi licenţioase extrem de îndrăzneţe, ţintele fiind familiile nobiliare şi preoţii corupţi.

Mesajul graţioaselor dansatoare de la Opera Garnier este un semnal social şi cine l-a regizat a avut în minte şi această tradiţie a actului de cultură ca formulă activă de protest social. Este o tradiţie franceză care a marcat momente excepţionale ale istoriei acestei ţări. Desigur, asta poate să însemne foarte puţin sau chiar să fie un gest contraproductiv, chiar sinucigaş, în ţări unde tradiţia impune ca omul de cultură să fie dependent de subsidiile date de stat. Dar, cu siguranţă, mai există locuri în lume unde semnalul culturii ca recipient sau cutie de rezonanţă a revoltei să fie corect perceput şi, ca atare, să producă efecte.

Inclusiv în zi de Crăciun când nu numai porcul şi sarmaua contează. Şi acelea sunt foarte importante, mai ales în variantele lor bio dar, măcar pentru impresie, înainte de o ţuiculiţă, mai priviţi imaginea evanescentă a balerinelor dansând pe lacul îngheţat. Şi gândiţi-vă o clipă că revolta poate însemna şi asta. Sau poate începe cu asta. Sau poate avea asta ca simbol. Şi poate nu numai de Crăciun.