Adrian Cioroianu: De ce Europa va conta pe mai departe

Europa nu a fost niciodată un continent liniştit şi a avut sîngerări, revoluţii şi războaie cît cuprinde. De ce această nelinişte? Pentru că aici a fost cea mai mare acumulare de forţe dinamice din istoria recentă a umanităţii.

Haideţi să deschidem un ziar serios. O să încep cu ştirea cea mai zemoasă: duminică, 17 august a.c., la orele serii, o coloană de maşini (Mercedes) ce tocmai plecase discret (?) din faţa hotelului Georges V din Paris, avînd ca destinaţie aeroportul Le Bourget, a fost acostată de alte două maşini (BMW), din care au coborît cinci (sau opt, după alte surse) indivizi mascaţi şi înarmaţi. Într-una dintre maşinile atacate se afla un prinţ saudit – numele nu s-a dat publicităţii –, care întîmplător avea la el suma de 250 de mii de euro, cîteva medicamente şi o serie de documente despre care, la ora la care scriu, se ştiu puţine lucruri. Dar probabil că atacatorii ştiau mai multe, din moment ce au luat şi documentele, şi banii (au lăsat medicamentele...). Ziarele Le Parisien şi The Guardian nu au dezlegat încă dacă scopul atacului au fost banii sau dosarele (eu aş paria pe cele din urmă).

Altă ştire: Uniunea Europeană a blocat importul de carne de pasăre şi ouă din acele localităţi ale statului Israel care se află dincolo de linia verde de la care începe (deocamdată informala entitate pe nume) Palestina. E o manieră de a spune că politica de colonizare a evreilor în teritoriile palestiniene este riscantă pentru toată lumea – după cum este şi criticată, îndeosebi de lumea occidentală.

Sau altă ştire: la Berlin, miniştrii de Externe ai Germaniei, Franţei, Rusiei şi Ucrainei încearcă să găsească o soluţie pentru conflictul prelungit din Estul Ucrainei. Probabil nu vor reuşi prea repede să restabilească pacea – dar e mult mai important că ceva se întîmplă. În ciuda aparenţelor, Europa nu numai că are un cuvînt de spus – dar poate oferi şi masa la care alţii să-şi spună cuvintele, oricît de contradictorii ar fi ele deocamdată. Ce vreau să spun: scoateţi dintr-un ziar ştirile din şi despre vechea, obosita etc. Europă şi veţi vedea dacă veţi mai înţelege ceva. Haosul ar fi încă şi mai mare fără ea.

Coada care mişcă (şi mişcă bine) cîinele

Privită pe hartă, Europa este periferia zdrenţuită şi minionă, de-a dreptul, a unui colos continental eurasiatic dominator, rece (în partea sa nordică), uscat (în centrul său) sau lovit de ploi furtunoase (în sud). Şi totuşi, în această biată (pe hartă) periferie europeană se află, de peste două milenii, nucleul modernităţii umane. De-aici a plecat democraţia Eladei antice – care, oricît de „originală“ era ea, era cu multe măsuri mai sus decît practicile de guvernare ale timpului din alte spaţii. De aici a plecat fascinanta poveste a Imperiului Roman şi tot de aici a plecat (deşi, propriu-zis, se născuse aiurea) uriaşa forţă coagulatoare a creştinismului. Se pare că Europa n-a inventat nici scrisul, nici hîrtia, nici cerneala şi nici Internetul – dar şcoala, aşa cum şi atîta cîtă se mai face ea în lume, este în esenţă un produs cultural european.

Cînd s-a născut Europa? Poate doar Zeus şi Carol cel Mare ne-ar putea răspunde – fiecare cu argumentele sale. În jurul anului 1000 după Hristos, Europa exista, pe doi piloni-surori, pe latineşte numiţi Gallia şi Germania. Avea un cap politic – un împărat – şi un cap spiritual – un papă. Sfîntul Imperiu Roman de sorginte germanică al lui Otton al III-lea ştia, încă din acel moment, că este legatarul unei moşteniri pe care o ducea mai departe. Iar Papa Silvestru I-ul intuia ceva ce noi ezităm să punem astăzi în manualele de Istorie, deşi adevărul într-aceasta rezidă: acum o mie de ani, Europa însemna aria de control a creştinismului catolic. Catolicismul a făcut infinite erori şi este responsabil inclusiv de crime – dar are şi meritul de a fi dus mai departe (cu bine, cu rău) steagul lui Carol cel Mare. În Istorie, un eveniment anume se judecă mereu prin consecinţele sale. Or, planul ancestral al unei uniri a europenilor (creştini, catolici, iluminişti etc.– oricum s-ar fi numit ei de-a lungul vremii) a condus astăzi la un rezultat care, cred, nu este nici pe departe cel mai rău dintre cele ce se pot imagina. Revin: atunci, în jurul anului 1000, apare şi Europa Centrală şi de Est – odată cu ceea ce istoricul Jacques Le Goff numeşte „noii veniţi“ în familie: adică regatele Boemiei, Poloniei şi Ungariei, care prin catolicizare „aderau“ la acea proto-uniune creştină, într-o vreme în care rolul „comisarilor europeni“ îl jucau episcopii din abaţii. Era doar continuarea unui drum vechi de sute de ani – mereu, spre Europa (văzută ca centru efectiv sau simbolic al lumii) au venit şi alţii, cei mai dinspre margini. Şi noi, românii, sîntem parte din această poveste.

Europa nu a fost niciodată un continent liniştit şi a avut sîngerări, revoluţii şi războaie cît cuprinde. De ce această nelinişte? Pentru că aici a fost cea mai mare acumulare de forţe dinamice din istoria recentă a umanităţii.

Citeşte continuarea pe dilemaveche.ro

Adrian Cioroianu este decan al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.