În Belarus se-ngroaşă gluma: Rusia şi Lukaşenko, împinşi în corzi de determinarea manifestanţilor de a schimba regimul

A trecut o lună de proteste la Minsk împotriva rezultatelor alegerilor din Belarus. Aleksandr Lukashenko a continuat întreaga pleiadă de acţiuni de imagine – apare în vestă antiglonţ, cu puşca în mână, în posturi războinice, acuzând Occidentul că vrea să-i ocupe ţara, punând trupele în alertă la graniţa cu Polonia şi ţările baltice.

Apoi a continuat represiunea ţintită asupra populaţiei, arestând liderii opoziţiei şi ai mişcărilor de protest, liderii greviştilor şi pe studenţii care mobilizează protestele. Rezultatul însă nu s-a făcut simţit: lumea e în număr mare în stradă, iar determinarea mulţimii arată că suntem departe de finalul crizei.

Criza cronică şi „pat”-ul de la Minsk

Din contra, protestele şi criza se cronicizează, într-un adevărat „pat” din care nici o parte nu ştie şi nu poate să iasă. Lukashenko nu poate ordona represiunea şi eliminarea completă din stradă a protestatarilor. Ar însemna sinucidere pentru el şi s-a rezumat în a reacţiona atunci când protestele se apropie prea mult de Palatul Prezidenţial. A învăţat şi lecţiile de la revoluţiile colorate din Ucraina, Georgia şi Kârgâzstan 2003-2005, ca şi de la Maidanul ucrainean din 2014. Nu intră în forţă, aşteptând ca mulţimea să obosească.

Pe de altă parte, nici protestatarii nu au paşi majori făcuţi care să fie definitorii şi, mai ales, determinanţi în confruntarea lor cu regimul. Şi susţinerea Occidentului e suficient de palidă, de unde reproşurile la adresa UE ale liderilor din statele baltice. Protestatarii au învăţat criteriile de protecţie pe care le oferă revoluţia fără lideri, însă decantarea unei conduceri sau opţiuni politice din rândul mulţimii se face cu greu. Vezi cazul mişcării Hirak din Algeria, pe care îl dau deseori drept model, când la mai bine de un an nu a reuşit să decanteze o forţă de opoziţie. În rest, liderii opozanţi sunt în afara Belarusului – Germania, Polonia, ţările baltice – sau în închisori.

Totuşi, mulţimea a demonstrat determinarea, iar prezenţa periodică în stradă întăreşte sentimentul că se poate. Că şi Lukashenko poate fi răsturnat din funcţie, în mod paşnic. Că trebuie să plece. Numai că acesta nu a conştientizat că nu poate nici să bage o ţară întreagă în închisoare, nici să conducă doar cu forţa un popor care nu-l mai vrea. Legitimitatea, credibilitatea şi încrederea publică sunt criterii de ştiinţe ale politicii care sunt aplicabile şi în autoritarism, şi în zonele foarte absconse ale sistemelor de conducere dictatoriale. Trebuie să existe o susţinere publică, altfel conducerea autoritară nu poate fi realizată pe termen lung.

Lukashenko nu a realizat şi mai ales nu a acceptat încă nevoia de negociere cu opoziţia din stradă şi faptul că regimul său s-a încheiat. Încă se luptă cu morile de vânt, pe criteriile cunoscute din perioada vidului de putere de după căderea Uniunii Sovietice. Numai că 26 de ani mai târziu, şi criteriile şi regulile s-au schimbat mult, iar lumea nu mai e aceeaşi ca cea pe care o cunoştea. Există numeroase generaţii nou, născute în Belarusul independent şi cu acces la internet pentru a afla cum se trăieşte în Polonia vecină, în Lituania şi Letonia vecine şi care au avut o istorie similară până în 1991.

FOTO EPA-EFE

Ambiguitatea Rusiei lui Putin şi sancţionarea mojiciilor lui Lukashenko

Factorul important în această ecuaţie a fost Rusia. Rusia însăşi este nervoasă şi supărată pe Lukashenko, care a luat-o drept ţap ispăşitor în discursul său electoral. Nu că nu l-ar cunoaşte pe Lukashenko Kremlinul şi Putin: devine naţionalist, chiar cu porniri anti-ruse, de fiecare dată când se apropie vreo perioadă electorală sau când îi vine bine să-şi arate independenţa şi suveranitatea, când vrea să sublinieze că e singurul care poate garanta independenţa Belarusului, altfel Rusia vecină îl topeşte în Statul Comun, aranjament pe care tot el l-a semnat cu Putin.

În plus, Rusia e nervoasă cu atât mai mult cu ocazia actualei campanii. Nu numai că a fost cal de bătaie în discursurile publice sforăitoare ale lui Lukashenko cum îşi apără poporul şi independenţa, dar a orchestrat şi arestarea celor 33 luptători Wagner în trecere prin Minsk în drum spre Africa. Fără arme. Acuzându-i că dau o lovitură de stat. Totul pentru a mai smulge nişte voturi.

Nu-i vorba, unul era belarus şi a rămas acasă, dar ceilalţi mercenari erau în mare parte ucraineni, cu toţii căutaţi în Ucraina, însă Lukashenko a aşteptat anunţarea rezultatelor pentru a-i extrăda nu în Ucraina, unde erau căutaţi pentru terorism şi crime de drept comun, ci înapoi în Rusia. Mult zgomot pentru nimic! Iar jocul său de imagine a determinat o îngheţare a relaţiilor cu Kievul, şi rechemarea pentru consultări a ambasadorului ucrainean, care nu va mai reveni la Minsk.

În ceea ce priveşte protestele, Rusia nu s-a pronunţat, în primă fază, împotriva manifestanţilor. Nu avea de ce: aceştia nu sunt anti-ruşi, ci doar anti-Lukashenko, nu sunt toţi pro-occidentali, cât pro-democraţie. O afirmă prin intermediul propriilor lideri, cei mai notorii. Pe de altă parte, Rusia a învăţat lecţia pierderii sprijinului unui „popor frăţesc” atunci când l-a susţinut pe Yanukovici în timpul Maidanului de la Kiev, împuşcând în mulţime, apoi după anexarea Crimeii şi agresiunea militară din Estul Ucrainei, din Donetsk şi Luhansk, toate fiind văzute ca acte de agresiune de către cetăţenii ucraineni, inclusiv cei etnici ruşi, care şi-au pierdut vieţile, averile şi liniştea pentru că întreaga confruntare a avut loc în cea mai mare parte la ei acasă. După o asemenea experienţă, care a adus susţinerea pentru NATO de la 17% în februarie 2014 la 72% în august, după bătălia de la Debaltseve, în rândul ucrainenilor, Rusia a învăţat lecţia.

Abţinerea de la a lua o parte în conflictul dintre Lukashenko şi stradă a ţinut loc şi de avertisment pentru Lukashenko. Pentru cele făcute şi mai ales pentru viitor, acolo unde un Lukashenko rămas la conducerea statului dar mult mai slăbit ar fi fost înclinat să accepte numeroase compromisuri. Deşi şi aici Rusia trebuie să fie atentă cu cerinţele de integrare mai profundă cu Belarusul, de prezenţă militară mai activă, pentru că şi aceste gesturi pot amplifica protestele şi pot aliena populaţia belarusă.

FOTO EPA-EFE

Ameninţarea revoltelor populare pentru Kremlin

Însă Moscova, Kremlinul, Putin însuşi nu-şi pot permite să lase mulţimea să câştige partida. E prea aproape de casă, principiul dominoului se poate aplica oricând şi oricum nici în Rusia nu e linişte. E complicat. E greu de manevrat. Revoluţia din stradă a oamenilor paşnici nu poate învinge la Minsk, aşa cum s-a întâmplat la Kiev. Dacă îndemna iniţial la o negociere, anunţând că trebuie să existe o formă de împărţire a puterii, dacă nu de transfer a acesteia de la Lukashenko, acum Rusia a dat semnale vizibile de susţinere a lui Lukashenko pentru a face ordine. Nu ostentativ, nu deplin, marcând mai mult o poziţie de negociere decât o decizie definitivă, dar Lukashenko a lecturat acest semnal în favoarea sa.

Rusia lui Putin mai are o problemă, care este aceea a perpetuării crizei, a cronicizării ei. Nu e în avantajul său. Cu cât criza din Belarus e mai lungă, cu atât e mai vizibilă în estul său, adică în Rusia însăşi, acolo unde vin alegerile locale cu scandalul otrăvirii lui Navalnîi foarte prezent şi viitoarele sancţiuni occidentale pe masă, dar şi cu protestele masive de la Habarovsk şi din Extremul Orient Rus care au devenit din manifestaţii de susţinere a liderilor locali şi regionali, manifestaţii de protest împotriva lui Putin, căruia i se cere să plece ca-n Belarus.

Şi la capitolul negocierilor din spatele uşilor închise, pare să se fi ajuns la un impas. Iniţial, Rusia ar fi acceptat – cu condiţia convingerii lui Lukashenko, ceea ce e dificil, acesta e o nucă tare – o formulă de împărţire a puterii între Lukashenko şi cei din regimul său, eventual băiatul său preluând succesiunea, şi manifestanţi. Există elemente de bună credinţă ce pot fi oferite – eliberarea opozanţilor din închisori, reprimirea celorlalţi plecaţi de acasă, şi această formulă e acceptabilă Moscovei. În dialogul cu Germania, părea chiar o soluţie de tip 50-50% de reprezentare Putere-Opoziţie.

Însă subsecretarul de stat american prezent la Moscova a subliniat o altă realitate: dintre opozanţi, cei din ţară şi cei fugiţi peste hotare, jumătate sunt ruşi sau pro-ruşi, coordonaţi de serviciile secrete ruse. Deci împărţirea puterii Rusia-Occident în cazul Belarusului nu se putea face în varianta Putere-Opoziţie 50-50% pentru a reflecta influenţa egală a Estului şi Vestului, ca-n alte cazuri. De aici a apărut şi mesajul de forţă al Rusiei care dădea un semnal de susţinere a lui Lukashenko, un mesaj de forţă pentru negocierile cu Occidentul menite să schimbe raportul de forţe şi de control în favoarea sa.

FOTO EPA-EFE

Lukashenko - personajul tragic al autoritarismului la apus de epocă

De fapt, Rusia are multiple instrumente în Belarus. Mai întâi pe Lukashenko care, oricât ar juca independenţa, este mai degrabă pro-rus astăzi, ca şi aparatul din jurul său şi succesorii posibili. Aceştia nu au nici ştiinţa, nici experienţa, nici forţa sau ascendente în raport cu Putin pentru a apăra independenţa Belarusului şi a bloca realizarea aranjamentelor din cadrul Statului Comun Rusia-Belarus. Apoi în rândul opoziţiei există cel puţin doi candidaţi pro-Kremlin, cu interese în Rusia, chiar între cei arestaţi înaintea actualului scrutin. Cât despre cei fugiţi în diaspora, sunt mai cunoscuţi cei din vest, dar există o disidenţă la Moscova, la fel de importantă. Readucerea tuturor acasă crează avantaje majore Rusiei în raport cu Occidentul, la refacerea unei formule de Negociere Naţională Inclusivă.

Oricum determinarea străzii este încurajatoare şi extrem de instructivă: există o putere a poporului, a cetăţenilor simpli, a celor fără de putere, care se manifestă până şi în cele mai retrograde şi dure regimuri, şi care nu mai poate fi oprită. Iar supravieţuirea lui Lukashenko la conducerea statului Belarus e pe final şi e doar o chestiune de timp până la plecarea acestuia. Cu cât realizează mai repede că trebuie să plece şi că are poziţii de negociere puternice, Preşedintele belarus poate să obţină mai mult în negociere.

Lukashenko va începe de la încercarea de a-şi menţine poziţia şi a introduce treptat opoziţia în zona puterii, de a împărţi puterea, de a realiza o tranziţie pe bază constituţională, dar cu o lege pe care o va controla. Dacă mai întârzie, s-ar putea să nu mai aibă această posibilitate, adică plecarea sa să fie obligatorie, chiar dacă membri ai regimului său vor avea jumătatea cea mai impunătoare a viitorului aranjament de putere. Dacă declanşează represiunea, a pierdut totul, mai devreme sau mai târziu, va fi vânat pentru a fi judecat, şi nici apropiaţii săi nu vor putea rămâne la împărţirea viitoarei puteri, intrând în zona lustraţiei.

Deci cu cât mai repede preşedintele belarus realizează că trebuie să facă un aranjament şi să împartă puterea, să pregătească o tranziţie, cu atât Lukashenko îşi poate menţine mai mult timp o cotă de putere, direct sau prin intermediari, în Viitorul Belarus. Asta ar limita, însă, reformele şi democratizarea Noului Belarus. În orice caz, Lukashenko este o piedică în noua formulă politică din ţara sa, şi trebuie să plece.