INTERVIU Nicu Covaci, fondator Phoenix: „Pentru mine, bătaia a fost ruptă din Rai“

Compozitorul şi interpretul Nicu Covaci (67 de ani) a povestit pentru „Weekend Adevărul“ cum în copilărie, din cauza caracterului neastâmpărat, mama lui era nevoită să-l mai pună la punct cu câteva palme.

Legenda Phoenix a devenit atât de puternică în conştiinţa publicului românesc, încât i-a devorat pe cei care au creat-o. În general, când spunem Nicu Covaci, ne gândim automat la Phoenix. Însă omul Nicu Covaci înseamnă şi altceva. Acest lucru am încercat să-l surprind în timpul discuţiei noastre. Când i-am spus, la începutul întâlnirii, despre dorinţa mea de a vorbi cât mai puţin despre Phoenix, a zâmbit: „Crezi că o să putem face asta?“. „Nu, dar merită să încercăm?“, i-am răspuns, mai nesigur pe mine decât pe faptul că el n-ar fi putut vorbi şi despre altceva. Aşa că am încercat să ţin firul poveştii cât mai mult departe de această direcţie. A mers o vreme, cât am vorbit de copilărie. Am aflat, astfel, că Nicu Covaci era unul dintre sutele de mii de copii ai căror taţi au înfundat, în teribilii ani ’50, închisorile comuniste, pentru simplul fapt că au avut alte convingeri politice. Că era un copil extrem de energic, motiv pentru care mama lui îi administra foarte des corecţii cu palma sau cu nuiaua. Că înainte de a pune mâna pe chitară a luat lecţii de pian, dar şi cum o încăierare din şcoală a deturnat, poate, cariera de viitor balerin către muzica rock. De asemenea, am aflat cum în exilul din Germania a trăit dând lecţii de pictură şi, mai mult, cum a reuşit să vândă toate tablourile expuse în prima sa colecţie. După o vreme, mi-am dat însă seama că, vrând-nevrând, discuţiile au ajuns inevitabil la Phoenix. Aşa că am călătorit în timp, alături de fondatorul formaţiei, rememorând câteva din momente esenţiale ale istoriei celei mai cunoscute trupe rock din România.

„Weekend Adevărul“: Ce a fost Nicu Covaci până la Phoenix?

Nicu Covaci: Înainte de Phoenix, eram un copil fără tată. Uite, acum realizez că
niciunul dintre cei care au făcut parte din prima formulă a formaţiei nu avea tată. Cinci băieţi fără tată. Nu mai ţin minte care era povestea fiecăruia dintre noi, în ceea ce mă priveşte tatăl meu se afla în puşcărie. A fost legionar şi din acest motiv a ajuns să fie arestat. Cred că aveam 1 an sau 2 ani când l-au luat. Până la 11 ani, nu l-am cunoscut, nu am ştiut că am tată. Maică-mea, de spaimă, ca să nu scape hăţurile – eram un copil plin de energie –, mă ţinea din scurt. Am luat la bătaie când eram mic cât pentru patru. Pentru mine bătaia a fost ruptă din Rai. Îi mulţumesc la nesfârşit pentru că a procedat aşa cu mine. În acelaşi timp, a fost extrem de atentă cu educaţia mea. A plătit profesor de germană, profesor de engleză şi profesor de pian ca să-mi ofere o educaţie cât mai bună. 

A fost şi mamă, şi tată, cum s-ar spune...

Da. Părinţii mei au divorţat imediat după arestarea tatălui, aşa s-au gândit că e mai bine. Cred că tata a acceptat să facă asta pentru mama şi pentru mine, să nu avem necazuri cu poliţia. În perioada anilor de puşcărie, sora lui mergea lunar după el pe unde era mutat şi mama afla veşti despre el. Cea mai lungă perioadă a stat la canal, Auschwitz-ul românesc. A reuşit, totuşi, să supravieţuiască. Când s-a întors acasă, toată lumea a încercat să-l susţină. Nu s-a mai recăsătorit cu maică-mea, însă relaţia mea cu el a fost una bună. Era un bun gospodar şi de la el am prins talentul de a repara sau a face tot felul de chestii tehnice.

Cum a reuşit mama dumneavoastră să facă rost de bani pentru meditaţii, într-o perioadă în care majoritatea oamenilor trăiau foarte greu?

Maică-mea era croitoreasă. Era zi şi noapte pe maşina de cusut, fiind foarte pricepută şi vestită în Timişoara. Toată protipendada oraşului venea la ea să-şi facă rochii. Pe urmă, s-a angajat şi la croitoria teatrului din oraş şi, cu ce mai făcea acasă, se descurca suficient să mă întreţină şi să mă educe. Aşa că mi-a plătit tot. La 3 ani, eu am început să scriu şi să citesc. M-a dat la şcoala germană din oraş, una dintre cele mai riguroase.

„Eram cel mai bun iodler din clasă“

A fost greu pentru neastâmpăratul Nicu Covaci să fie elev?

Nu, la şcoală a fost bine. Eu, ştiind să scriu şi să citesc, am învăţat mai repede germana decât colegii mei, plus că făceam şi meditaţii. Eram tare mândru deoarece devenisem cel mai bun iodler (n.r. – cântăreţ de triluri tiroleze) din clasă. Tot atunci mă jucam cât puteam de mult la teatru, unde unchiul meu, actorul Gheorghe Stoian, destul de cunoscut la vremea aceea, mă lua deseori cu el.

Practic, aţi luat pulsul scenei de mic...

Da, de la vreo 12-13 ani. Mai târziu, mi-a fost de folos pentru că nu am avut pic de trac să urc pe scenă.

Când aţi pus mâna prima dată pe o chitară?

Eram copil, să fi avut vreo 8 ani, şi mă plimbam prin parc, prin Timişoara. Iar acolo era un student care cânta la chitară. În jurul lui erau o grămadă de gagici care ascultau. Eu, pe vremea aceea, mă chinuiam cu o muzicuţă. M-am apropiat şi, la un moment dat, am început să fac acompaniament după ureche. Tipul a început să râdă şi m-a chemat lângă el să cântăm împreună. L-am întrebat la ce cântă şi mi-a răspuns că e o „balalaică“. Am plecat apoi acasă şi am înnebunit-o pe mama de cap că eu vreau „balalaică“. „Ce mă, eşti nebun! Cum balalaică?“, mi-a spus ea. „Păi uite, am văzut în parc pe cineva cântând la ea şi mi-o plăcut“, i-am zis eu supărat. A văzut apoi despre ce este vorba şi mi-a luat chitară. Dar şi aici a găsit de cuviinţă că am nevoie de profesor.

Totul se făcea la standarde înalte...

Exact. Eu făcusem înainte pian, aşa că ştiam ce înseamnă note şi am prins repede. Tot ce am învăţat am învăţat pe notele de la pian.

Primul concert?

În brigada artistică a Şcolii nr. 2, din Timişoara. Pe la 15 ani eram instructor al brigăzii, fiind cel mai exersat în ale muzicii. La vremea aceea, Moni Bordeianu cânta la tobe. Cu brigada asta, care avea şi dansuri şi alte reprezentaţii artistice, am fost la un festival naţional la care am luat locul doi. A fost primul meu contact cu „dinozaurii“ din cultură.

Ce s-a întâmplat?

Păi, am fost taxaţi şi nu am luat locul întâi pentru că eu mi-am permis să cânt o piesă a formaţiei The Shadows. Organizatorilor nu le-a plăcut imprimeul acesta occidental, aşa că ne-au taxat şi am luat doar locul doi. Brigada s-a desfiinţat, dar orchestra a continuat şi ne-am luat numele de „Sfinţii“. Aceasta a fost prima denumire a formaţiei care avea să devină „Phoenix“. Numele a fost schimbat deoarece prima denumire putea să ne facă probleme, fiind prea religioasă.

Ce materii v-au plăcut la şcoală?

În şcoală am făcut mult sport. Înot, mai ales, şi eram destul de bunicel. Aveam aptitudini, iar asta s-a demonstrat mai târziu, când mi-am luat atestatul de scafandru. Dar cel mai interesant este că eram un foarte bun balerin (râde). Îţi vine să crezi? În primul trimestru din clasa a IV-a am fost trimis la o clasă de coregrafie la Cluj. Am plecat acolo, precum copilul mamei, cu două valize de haine etc. Mi-au dispărut în două săptămâni toate, inclusiv lănţişorul de aur de la gât. După o vreme, l-am văzut pe un coleg dintr-un an mai mare cu lanţul la gât. Am înnebunit de nervi, şi am început să dau în el. Au venit profesorii, a fost hărmălaie mare, în cele din urmă m-au dat afară şi
m-am întors acasă. Vă imaginaţi că puteam să ajung balerin (râde)... Tot răul spre bine!

Dar matematica, fizica...

La început îmi erau complet străine. Dar am avut noroc cu mama unuia dintre colegii mei, profesoară de chimie, care ne-a luat la bani mărunţi şi ne-a pus la treabă, atât la chimie, cât şi la fizică. Am ajuns, astfel, să termin clasa a VIII-a cu 10 la fizică. Dar liceul l-am făcut la Arte Plastice, ca şi facultatea.

A pictat o pânză de 46 de metri lungime şi 6 metri înălţime

Dacă n-ar fi fost muzica, aţi fi făcut carieră în pictură?

Cred că da. Am avut o perioadă în care muream de foame în Germania, după fuga din 1977, nu mai aveam concerte. Am pictat mult atunci. Am rămas surprins să văd că oamenii îmi cumpără tablourile. Imaginează-ţi că eu am realizat cea mai mare pictură în pânză din lume, pe care autorităţile din Osnabrück n-au reuşit să o bage în „Guinness Book“. Tabloul are 46 de metri lungime şi 6 metri înălţime şi se numeşte „Gladiator 2000“ (foto jos). Am avut discuţii pentru o reproducere a acestei opere cu oficialităţile din Craiova, care doresc ca oraşul lor să fie Capitală Culturală Europeană. Le-am spus că pot face unul de 100 de metri. Ştii ce mi-au spus, după ce, iniţial, ajunsesem la o înţelegere? Că n-au unde să-l pună. Zi că nu e nebunie în ţara asta...

Nemţii au găsit loc pentru „Gladiator 2000“?

Da, în cea mai mare sală de sport din oraş.

Ce pictori vă înfluenţează lucrările?

Sunt un admirator al impresionismului. Îmi plac Van Gogh, Gauguin, dar şi Picasso.

Din câte ştiu, în timpul perioadei petrecute la Osnabrück, aţi participat şi la punerea în scenă a operei „Jesus Christ Superstar“...

Am pus două opere atunci în scenă. Eram aranjorul orchestrei muzicale. E vorba de „Evita“ şi „Jesus Christ Superstar“... Dar nu era de mine munca asta. Era mare bătaie de cap cu orchestra. Mie îmi place să fiu pe scenă, nu în spatele cortinei...

„Era Ion Iliescu“

Să revenim la tânărul Covaci. Când v-aţi tuns ultima oară? Adică să vă daţi coada jos...

Mai tai din ea, din când în când, dar coada o am de la începuturile Phoenix. Am avut şi noroc că muzica noastră se preta la multe producţii cinematografice şi am fost destul de isteţi, pe vremea studenţiei, să cerem de la reprezentanţii industriei filmului nişte legitimaţii prin care să se ateste că suntem cascadori. Astfel, de câte ori ne oprea miliţia, arătam aceste documente...

Vă opreau des pe stradă?

Ooo... Se întâmpla des, însă, datorită meseriei, pentru care aveam patalama, eram liberi să purtăm barbă şi plete mari... Necazuri mai mari, legat de acest aspect, am avut la finalul Institutului de Arte Plastice. După ce că arătam cum arătam, ca un haiduc venit din codru, am şi refuzat să devin membru de partid, aşa că boşii de la Institut mi-au interzis să mă prezint la examenul de diplomă. Am fost respins de două ori. La al doilea refuz, am plecat, plin de nervi, de la facultate şi m-am dus glonţ la Comitetul Judeţean de partid, decis să fac scandal. Am intrat acolo destul de nervos şi am
luat-o la fugă pe scări...

Ce intenţionaţi să faceţi?

Nu ştiu. Eram complet nebun, simţeam nevoia să sparg ceva, să fac scandal. Miliţienii alergau după mine pe coridoare şi, la un moment dat, văd o uşă deschisă pe la etaj şi dau buzna acolo... Înăuntru era un tip mititel de statură, cu ochelari pe nas, şi cu un vraf de cărţi în braţe. „Ce-i? Ce-i?“, a întrebat el. Eu am început să urlu: „Vreau să mă lăsaţi să-mi dau examenul, ce-aveţi cu mine?“. Eu arătam ca un nebun scăpat de la psihiatrie, dar omul, foarte calm, mă întreabă: „Dar dumneavoastră nu sunteţi de la Phoenix?“. „Ba da!“, urlu eu. În timpul ăsta, miliţienii intră în birou, însă omul cu ochelari îi invită să iasă afară. Pune mâna pe un telefon, sună la facultate şi le solicită să mă accepte să-mi dau examenul...

Cine era? Vreun ştab de la PC?

Era Ion Iliescu.

Aţi dat examenul?

L-am şi luat.

V-aţi mai întâlnit apoi cu Ion Iliescu?

O dată, prin anii ’90. ;

„Am spart piaţa cu «Hei, tramvai!»“

„Weekend Adevărul“: Deja nu mai putem vorbi de Nicu Covaci, fără să vorbim de Phoenix. Cum au fost începuturile formaţiei?

Nicu Covaci: Noi, atunci, am făcut o şcoală extraordinară din cover-uri. Eram cinci în trupă: eu, Moni Bordeianu, Béla Kamocsa, Pilu Ştefanovici şi Claudiu Rotaru. Cântam The Shadow, Beatles. Şi acum, dacă vrei, îţi cânt nu una sau două piese Beatles, ci zeci. Primele noastre albume erau influenţate de acea muzică şi ne plăcea ce făceam...

Se vindeau albumele?

Uite, aici e o chestie de subliniat. La vremea aceea, Margareta Pâslaru era cel mai bine vândută artistă de la noi, cu 80.000 de discuri vândute. Când am apărut noi, prin 1968, cu „Hei, tramvai!“, am vândut 180.000... Am spart piaţa. Au venit şi celelalte albume care s-au dat în sute de mii de bucăţi. „Cantafabule“ (n.r. – apărut, dintr-o greşeală, cu denumirea de „Cantofabule“) a ajuns la 400.000 de discuri, record absolut...

Cum aţi trecut la genul etno-rock?

Influenţa occidentală a durat până când s-a întors Ceauşescu din Coreea de Nord, în 1971, şi a emis acele teze prin care cerea să se promoveze, în muzică şi în arte, în general, folclorul naţional. Am fost blocaţi o perioadă. Tot repertoriul nostru era influenţat de formaţiile mari ale Occidentului. La mare, cântam în fiecare vară câteva luni şi, dintr-o dată, autorităţile au cam început să ne treacă pe tuşă. Atunci l-am luat pe Ioji Kappl şi am stat închişi în casă vreo trei luni de zile pentru a căuta o soluţie. Spre norocul nostru, am găsit printre discurile de la Electrecord câteva cu muzică cu datini şi ritualuri precreştine din România şi Balcani. Am început să bibilim, să dăm din corzi şi aşa am scos „Cei ce ne-au dat nume“. Am găsit astfel un nou drum muzical. Noi am creat etno-rock. În aceste condiţii, autorităţile nu au avut ce să mai facă şi au început din nou concertele. După un an, a apărut „Mugur de fluier“, care era deja o muzică mai elaborată, mai matură. Iar apoi, „Cantafabule“... Ce să mai spun, am luat-o razna (râde).

Phoenix, fabrică de bani pentru comunişti

Cum era un concert Phoenix la vremea aceea? Primeaţi înainte de spectacol un fel de fişă în care se specifica ce aveaţi voie să faceţi sau nu?

Nu. Se câştigau atât de mulţi bani de pe urma noastră, încât nu aveam niciun fel de restricţie.

Eraţi o fabrică de bani?

Gândeşte-te că noi umpleam un stadion cu oameni. Se încasau 500.000 de lei pe vremea aceea, iar noi luam 10%, deci 50.000 de lei. Câte 10.000 de lei de fiecare. Erau cinci salarii bune în România, câştigate în două ore. Le-am făcut băieţilor carnete CEC, ne luam, dacă asta doream, maşină în câteva luni. Eu tot ce am câştigat am băgat în aparatură. O aduceam de afară. Cred că, la acea oră, eram singurul în stare să poată susţine un concert pe stadion. Nu mai exista o aparatură de acest fel în România. Inclusiv „Cenaclul Flacăra“ s-a bazat pe aparatura mea în perioada de început. Era atât de mare interesul să ţinem concerte, încât, la un moment dat, deşi oficial interzişi, organizam spectacole.

Era statul mai interesat de bani decât de păstrarea unei oarecare legalităţi? Să înţeleg că cei 450.000 de lei luaţi după un concert ţinut pe stadion adormeau vigilenţa ideologică a partidului?

 Statul lua ce lua, dar alţii se îmbogăţeau. Cine stătea să numere zecile de mii de spectatori de pe stadioane, sau dacă toţi luau bilet? Erau mulţi alţii care îşi umpleau buzunarele de pe urma concertelor noastre. Ce, crezi că s-a schimbat ceva? Tot ei sunt la putere şi acum sau copiii lor. Dar asta e... Comunişti de pe vremea aceea sunt marii capitalişti de acum.

Că aţi menţionat de „Cenaclul Flacăra“... Cum aţi colaborat cu această mişcare culturală?

Păi, dacă mă gândesc bine, eu am pus umărul la înfiinţarea lui. Am fost ca un părinte din umbră. Adrian Păunescu a venit la Timişoara să vorbească cu mine. A apelat la un asistent de la Institutul de Folclor, care m-a abordat şi mi-a spus că un poet, sosit recent din America, vrea să vorbească cu mine. Ne-am întâlnit şi i-am zis: „Ok, dacă ai fost în America, ai auzit de Bob Dylan?“. „Nu numai că am auzit, dar l-am şi văzut în concert“, mi-a răspuns Păunescu. Atunci m-a dat gata. Ăsta era unul din visele mele, să-l văd pe viu pe Bob Dylan. Şi dintr-o dată am avut un mare respect pentru el. A continuat şi m-a întrebat: „Cum s-ar putea face să îmbinăm şi noi aşa frumos poezia cu muzica, cum face Dylan în concertele sale?“.

Despărţirea de Adrian Păunescu

Părea o idee bună pentru ideologia comunistă, ţinând cont că Dylan, la vremea aceea, era un critic sever al societăţii americane?

Sigur. Dar Dylan critica tot ce era rău sau ce consideram noi, ăştia mai răzvrătiţi, că era rău politic şi social... Nu ştiu dacă a avut vreo directivă politică. Cred că Păunescu dorea, iniţial, să promoveze câţiva tineri poeţi cu ajutorul unor concerte. Publicul nu vine în masă când cineva recită poezii, dar dacă le cântă, e altceva... Am stabilit atunci ca, în perioada în care Phoenix avea concert în Bucureşti, să organizeze o întâlnire cu poeţii de care mi-a vorbit, să vedem ce putem face. A aranjat totul şi ne-am văzut la Liceul „Rosetti“, în sala de sport. Erau vreo 200 de oameni, numai tineri. Nu erau toţi poeţi, bineînţeles, mulţi veniseră să vadă experimentul. Am cântat, am mai tras o duşcă, şi uite aşa, a apărut, „Cenaclul Flacăra“... O perioadă a fost bine, dar după câţiva ani, m-am certat cu Păunescu.

De ce?

Hai să-ţi zic cum a fost. Ne aflam la Iaşi. Sala Sporturilor gemea de oameni. Noi eram în spate şi beam o bere, eu deja o cam luasem razna (râde). Cântam pe vremea aceea într-o manta de catifea neagră, aurită pe la revere şi cu un brâu la mijloc... Eram senzaţie, păream un preot din Antichitate. Vine Păunescu la mine şi îmi zice: „Ce, tu aşa vrei să ieşi pe scenă?“. Eu mă uit chiorâş la el şi îi dau replica: „Ai vreo problemă?“. „Aşa nu ai voie să te urci pe scenă“, spune el, de faţă cu o grămadă de oameni. Lucrul ăsta m-a enervat la culme, m-am ridicat, mi-am luat sculele şi am plecat. L-am lăsat în beznă şi fără sonorizare. Aşa s-a rupt relaţia...

Regretaţi că aţi făcut asta?

Nu. N-ar fi trebuit să se ia de mine. Nu cu mine trebuia să-şi arate aerele de şef.
Adevărul e că i se suise la cap. Stadionul sau sălile de concert se umpleau pentru Phoenix, nu pentru el. Recunosc că Păunescu era un tip
extraordinar. Era bolovănos. Avea nişte texte grele, nişte fraze grele, te lovea când spunea ceva, vibrau
nervii în tine. Iar asta plăcea publicului... Dar, la vremea aceea, Phoenix era vedeta. ;

„Soldaţii din vamă cântau şi băteau ritmul în boxele unde erau ascunşi colegii mei“

Când aţi decis să părăsiţi România?

Am cam fost împins de la spate să fac asta, de autorităţi. Prin toamna lui 1976, ajunsesem într-o permanentă stare de tensiune cu Poliţia şi Securitatea. Stăteau mereu cu ochii pe noi...

De ce?

Cred că le era frică. Se gândeau, probabil, că miile de tineri care veneau la concertele noastre erau greu de controlat. Pe noi nu ne interesa politica sau alte chestii, noi eram cu petrecerile, cu gagicile, în fine... Dar, dacă o
luam razna şi ziceam „Hai pe ei!“? Timp de vreo două săptămâni, m-au tot plimbat pe la Poliţie şi Securitate şi mă tot ameninţau cu puşcăria. Mă acuzau că aş fi făcut schimb ilegal de valută. Cică schimbasem 100 de mărci la negru, că au cinci martori, că mă paşte, conform legii, o pedeapsă de şapte ani de detenţie. Mă pufnea râsul, păi eu schimbam zeci de mii de dolari sau mărci, aveam o grămadă de cunoştinţe afară, mai ales nemţoaice, doar dădeam un telefon şi-mi trimiteau în ţară cele mai bune staţii, boxe, instrumente muzicale... Ştiau şi ei asta, dar căutau să mă şicaneze. Până la urmă, într-o zi, după ameninţări inclusiv cu bătaia, le-am spus că nu mai vreau să fiu român, dacă nu pot trăi respectat în această ţară. S-a făcut linişte, erau, cred, vreo patru sau cinci inşi în încăpere cu mine. Unul dintre ei, care părea şeful lor, îmi zice: „Bine. Nu mai vrei să fii român? Se rezolvă! Trebuie să plăteşti 1.000 de lei“.

Aţi plătit 1.000 de lei ca să scăpaţi de anchete?

Exact. Am primit imediat o hârtie şi am plecat la băieţi, care repetau. Le-am zis că sunt nevoit să plec din ţară, că nu mai sunt cetăţean român. Au rămas şocaţi. Le-am spus că asta-i viaţa, că toate sculele le rămân lor şi să continue să cânte. Am sunat o prietenă din Olanda, a venit în România şi m-am însurat cu ea. Am primit paşaport valabil 30 de zile şi am plecat la Amsterdam.

Ce aţi făcut în Olanda?

O jumătate de an, am făcut planuri cum să-i scot pe băieţi din ţară. M-am dus pe la casele de discuri cu speranţa că, dacă reuşesc să conving pe cineva să facă contract cu noi, îi pot scoate afară pentru înregistrări... Nu a mers. Oamenilor le plăcea muzica, dar voiau să ne vadă la treabă, să se convingă de ce suntem în stare. Apoi a avut loc cutremurul din martie 1977 şi am zis că poate acum e momentul.

De ce?

În ţară era jale. În Occident se strângeau ajutoare pentru sinistraţii din România. Am cumpărat un camion, l-am umplut cu haine şi alimente din donaţii şi am plecat către ţară. Am reuşit să intru destul de uşor. Era derută mare în perioada aceea, iar camioanele cu ajutoare erau lăsate să treacă repede. La graniţă am dat o declaraţie cum că, la ieşire, o să vreau să-mi iau câteva bunuri din ţară, în special instalaţiile de sunet. Cu băieţii n-am vorbit nimic despre intenţia mea. Singurele persoane care ştiau de planul meu erau mama şi şoferul de camion, un timişorean pe jumătate neamţ, stabilit de ceva vreme în Germania, care dorea să cânte în trupă.

Îşi risca libertatea pentru această dorinţă?

Da. Nu era un muzician rău, iar o perioadă a stat pe lângă noi. Mama plângea tot timpul, îi era frică să nu fim prinşi. Ştia însă că, dacă mi-a intrat în cap să fac ceva, nimic nu mă putea întoarce... Am ţinut atunci şi câteva concerte. La întoarcerea din turneu, în tren, le-am spus băieţilor că trebuie să ne întâlnim a doua zi să împărţim câştigurile. Baniciu mi-a cerut banii pe loc, m-a enervat atitudinea lui, i-am plătit tot, dar l-am rugat ca a doua zi să ne vedem să vorbim ceva.

Nu a mai venit...

Nu. Şi am plecat fără el.

Ceilalţi cum au reacţionat când i-aţi anunţat?

Cum am mai spus, băieţii – Ţăndărică, Kappl şi Krauser – nu bănuiau nimic, ştiau doar că eu urma să plec din nou. Ne-am întâlnit a doua zi şi am început să chefuim, aveam nişte vin bun, totul părea normal. Pe la nouă-zece seara, Ţăndărică zice să ieşim o tură pe la Continental, că poate dăm de nişte gagici şi continuăm cheful cu ele... Eu îmi calculasem tot traseul, aşa că, pe la ora aceea, trebuia să ne îmbarcăm către Porţile de Fier. Le zic: „Băieţi, hai să mergem. Plecăm de tot din ţară, am aranjat totul“. Le-or căzut feţele! Krauser voia
să-şi sune mama ca să-i facă bagajul, era săracu’ în sandale, pantaloni scurţi şi un tricou. Le-am explicat că nu le trebuie nimic, decât să urce în camion, să intre în boxe şi să stea cuminţi la graniţă.

Câte boxe aveaţi? Era una şi pentru Baniciu?

Da, erau patru amenajate. Mama croise nişte stofă neagră extrem de groasă care acoperea locul unde trebuia să fie boxele. Cum Baniciu n-a mai venit, în seara aceea am vorbit cu o vecină, o nemţoaică, gravidă în luna a opta, care nu dorea cu niciun chip să nască în România. Am luat-o cu noi. Îmi era frică că nu o să reziste în boxă, dar a mers... Când am ajuns aproape de Porţile de Fier, i-am aranjat bine în boxe, într-o poziţie de yoga, ca să nu amorţească şi să nu aibă dureri mari. A durat ceva până am aranjat cutiile, trebuia să le montăm, fiecare având zeci de şuruburi de strâns. Am ajuns la graniţă după miezul nopţii.

Cum a decurs controlul?

Şeful vămii a vrut să facă pe zbirul: „Te caut şi în chiloţi“, a strigat el, dar după ce a văzut camionul plin cu boxe, a lăsat-o mai moale. Nu aveau cum să le scoată pe toate, că aveau nevoie de macara pentru unele la cât de grele erau. Mai mult, aveam acolo aranjate câteva coşuri cu băutură şi mâncare, chipurile să le iau cu mine afară. După o verificare sumară, i-am invitat pe grăniceri să guste şi ei n-au rezistat... A ieşit ceva de pomină. La un moment dat, am făcut şi cântare la chitară, iar soldaţii băteau ritmul cu picioarele în boxele în care erau ascunşi colegii mei. Era să-i înnegrească ochii lui Ţăndărică... Să-l întrebaţi, să vă spună cum a fost. Eram în culmea fericirii, pentru că simţeam că vom reuşi, şi ne-a ieşit. Am trecut de vamă. La sârbi am mai avut ceva emoţii, deoarece pe vremea aia preferau să întoarcă înapoi fugarii. Aveau o înţelegere cu românii: pentru un om întors primeau un vagon de sare. După ce am mai mers câţiva kilometri de la graniţa sârbească, am oprit maşina să-i scot din boxe. Trecuseră câteva ore şi erau la capătul puterilor, mai ales femeia... Când au coborât şi au văzut priveliştea, au încremenit. Era cam ora şase dimineaţa, eram undeva deasupra, pe un vârf de munte, norii albi se vedeau jos, iar soarele începea să iasă. Au întrebat speriaţi: „Unde suntem?“. „În Rai“, le-am zis. Şi era adevărat, era Raiul, adică libertatea. A mai fost un hop la graniţa cu Austria, dar, în cele din urmă, am ajuns în Germania. ;

„Tot haşişul din casă, în doi cozonaci“

Cum a fost în libertate?

S-a făcut un chef de pomină. A fost nebunie. Ţin minte că nemţoaica la care stăteam a băgat tot haşişul pe care îl avea în casă în doi cozonaci mari. La un moment dat, eram singurul care mai era în picioare. De foame, am mâncat tot ce mai rămăsese din cozonac. Ce mai, a fost de vis...

Cu soţia din Olanda, în ce relaţii eraţi?

Eram căsătorit atunci. Am stat împreună cam doi ani şi jumătate, după care eu am decis să mă stabilesc în Germania. La început, eu şi băieţii ne-am descurcat binişor, că aveam ceva bani puşi deoparte, însă s-au cam dus după câteva luni. Concerte nu aveam, iar de cheltuit eram cam toţi mână spartă... Ne-am certat şi am decis să ne despărţim. Am luat-o fiecare pe drumul lui... Al meu a fost, în permanenţă, legat de Phoenix.

V-aţi descurcat?

La început a fost greu, nu eram cetăţean german, am trăit ca un hoinar. La un moment dat, m-am dus la un festival rock, unde erau numai motociclişti. Am cântat câteva melodii din Deep Purple la chitară, iar băieţii m-au adoptat imediat în clubul lor, unul dintre cele mai importante din nordul Europei. Erau oameni duri, jumătate din ei cu puşcărie la activ. Dar pe mine m-au ajutat. Mi-au găsit de muncă la un atelier de reparat motociclete...

Acesta e momentul în care aţi redescoperit pictura?

Da, mi-am adus aminte că sunt absolvent de Arte Plastice. M-am dus la Centrul Cultural din Osnabrück, unde aveau o şcoală şi m-am angajat acolo. Opt ani de zile m-am ocupat de predarea picturii, fiind angajat în cadrul comitetului cultural al primăriei oraşului. În perioada aceea, am descoperit Spania, unde făceam mare parte a tablourilor, în special peisaje. Am făcut o expoziţie de încercare, care a avut succes. Am vândut tot. Cel mai mult am luat 5.000 de mărci.

Cum aţi redescoperit România după 1990? Aţi simţit că se întoarce roata norocului pentru Phoenix?

Pe 21 decembrie 1989, aveam concert la Osnabrück. Acolo am aflat de Revoluţia de la Timişoara. Am dedicat concertul eroilor din România care luptau pentru libertate. În ianuarie am ajuns la Timişoara. Mi-am parcat jagua-
rul verde între două tancuri şi am coborât din el în aplauzele mulţimii, care m-a luat
pe sus şi m-a dus în clădirea radioului. Atunci mi-am dat seama că muzica noastră a dăinut după ce am plecat. Nu ştiam dimensiunile, dar când am reînceput concertele şi am văzut cum spectatorii, de la copiii de 7 ani şi până la bătrânii de 60 de ani, ne cântă melodiile cap-coadă, în timpul concertului, am realizat că am făcut un lucru extraordinar, că destinul Phoenix-ului e unic în România şi că trebuie să facem totul pentru ca el să continue.

Ce proiecte aveţi în perioada următoare?

Vom lansa un nou album, intitulat „Vino, Ţepeş!“, într-o nouă formulă a trupei. Am, în acest moment, colegi care au de la 12 ani la peste 60 de ani. E un mixt interesant, cei tineri urmând ca într-o zi să preia legenda Phoenix şi să o ducă mai departe. Lansarea va avea loc pe 17 noiembrie, la Teatrul Naţional Bucureşti. De asemenea, voi lansa la târgul Gaudeamus, pe 22 noiembrie, volumele „Phoenix. Însă eu o pasăre...“ şi „Phoenix. Giudecata înţelepţilor“, în care voi povesti, alături de alţi membri care şi-au împletit destinul cu această formaţie, despre Phoenix şi multe alte lucruri, bune sau rele, din spatele acestui fenomen şi din industria muzicală. ;