Plagiatorii sunt susţinuţi pe mai departe transpartinic

FOTO via carsa.rs

Mă aşteptam ca editorialul meu publicat luni, 12 septembrie, pe adevărul.ro, editorial intitulat „Liber la plagiat în Universitatea românească?” să provoace o oarecare agitaţie.

Eram sigur că voi fi chemat la telefon, admonestat pe felurite tonuri, că mi se va spune că membrii Comisiei de învăţământ din Camera Deputaţilor ştiu ei ce ştiu şi sunt animaţi numai de bune sentimente. Că nu vor decât binele şcolii superioare româneşti. Că Universitatea trebuie întărită, că ea se cuvine să fie cea care stopează şi sancţionează aşa cum se cuvine plagiatele de orice fel. Că autonomia universitară e un bun câştigat şi că ea presupune şi garantează buna- credinţă.

Degeaba am argumentat eu la telefon ori în discuţii private că sunt universităţi şi universităţi, şcoli doctorale felurite, că oamenii nu sunt aidoma şi că pe mai departe e nevoie să fie întărit rolul CNATDCU. Că eu însumi, care am făcut un doctorat cinstit al cărui conducător ştiinţific a fost un profesor de marcă (doamna Maria Vodă-Căpuşan), care am avut în comisiile de doctorat sau de  concursuri  în urma cărora am dobândit titluri universitare superioare oameni de o cinste desăvârşită (profesori mari precum Ileana Berlogea, Rodica Lascu-Pop. Yvonne Goga, Mihaela Mârţu, Iulian Boldea, Ludmila Patlanjoglu), am aşteptat cu multă emoţie ok-urile primite de la ceea ce pe vremea mea se chema „Comisia superioară”. Şi că sunt mândru că votul final a fost dat pe baza garanţiilor date de personalităţi universitare de mare calibru, aşa cum sunt profesorii Livius Ciocârlie sau Alexandru Călinescu.

Nu am avut nici un succes. Unii oameni nu înţeleg, însă cei mai mulţi nu vor să înţeleagă că e nevoie de încă un ochi. Că paza bună trece primejdia rea.

Nu cred că cineva ar renunţa la un bun (doctoratul e un bun) dobândit prin muncă, aşa, pe nepusă masă.

Fireşte, cred şi eu că responsabilitatea instituţiilor organizatoare de doctorat se cuvine întărită. Însă în ruptul capului nu înţeleg cum s-ar putea ajunge la acest lucru prin introducerea dreptului cel puţin bizar de a renunţa, de bună voie, tam-nisam, la titlul ştiinţific de doctor.

Este de la sine înţeles că pentru un doctorat cinstit se munceşte mult, ani în şir. Mie mi-au trebuit patru ani efectivi, cu menţiunea că pregătisem tema cu încă şase-şapte ani înainte. Tocmai de aceea nu cred că cineva ar renunţa la un bun (doctoratul e un bun) dobândit prin muncă, aşa, pe nepusă masă. Ceva trebuie să fie în neregulă cu acel bun, iar cea mai îndemână e supoziţia e că insul care vrea să renunţe la doctorat o face fiindcă l-a dobândit prin furt. Oricum, pe căi deloc cinstite. Or, dacă eu, cetăţeanul X, intru într-un magazin şi fur, ca urmare a cine ştie cărei rătăciri a minţii, un borcan de dulceaţă, un pix sau o pâine, iar apoi, odată revenindu-mi raţiunea îl returnez, cutuma spune că nu scap chiar nepedepsit. Vânzătoarea care ar fi fost păgubită anunţă paza, se procedează la o oarecare cercetare, se face un mic tam-tam.

Ce mai tura-vura! Renunţă la doctorat plagiatorii! Cei ce se tem că vor fi sancţionaţi şi puşi la stâlpul infamiei. Plagiatul este furt. Un furt de pe urma căruia ipoteticul cetăţean X a beneficiat un anume timp de oarece foloase necuvenite.

Normele de redactare şi de onestitate au fost întotdeauna aceleaşi. Doar plagiatorii par a fi mai mulţi, mai nesimţiţi şi mai abitir susţinut politic. Transpartinic.

Stimaţi sau ne-stimaţi membri ai Comisiei de Învăţământ a Camerei Deputaţilor, nu credeţi că prin Ordonanţa pe care nu o vreţi cu nici un preţ modificată, daţi liber la furt? Chiar mai mult, sunteţi complici la săvârşirea lui?

Bizară este şi prevederea agreată de deputaţi potrivit căreia o teză de doctorat bănuită a fi fost plagiată s-ar cuveni reevaluată în conformitate cu normele în vigoare la data susţinerii ei. Se presupune, aşadar, că au existat momente în istoria doctoratului din România când a fost voie să copiezi nestingherit, să nu foloseşti semnele citării, să nu indici clar sursa, specificând explicit numele autorului, cartea, ediţia din care ai citat. Nici vorbă despre aşa ceva! Totul e o minciună! Normele de redactare şi de onestitate au fost întotdeauna aceleaşi. Doar plagiatorii par a fi mai mulţi, mai nesimţiţi şi mai abitir susţinut politic. Transpartinic.

P.S. Nici la Universitatea din Oradea lucrurile nu merg defel mai bine. După ce la începutul verii a fost promisă şi votată în Senat intrarea în legalitate în privinţa normării, după ce rectorul, prorectorii, senatorii universitari şi-au asigurat alegerea şi realegerea cu astfel de promisiuni, cu toţii au spus la loc, comanda! Normele vor fi mărite pe mai departe! Nouă ne-a ieşit! V-am mai păcălit o dată! Voi rămâneţi cu buzele umflate!

Îi cer în cel mai serios mod cu putinţă ministrului Mircea Dumitru să dispună un control amănunţit la Universitatea din Oradea. Totuşi e ceva putred in Danemarca de pe Criş unde bântuie fantoma necinstei pretinsului rector fondator. La Oradea, Polonius trăieşte! Tupeul vremelnicilor conducători ce aplică metoda muşcă şi fugi a ajuns insuportabil. Totuşi, aşa nu se mai poate! Legea trebuie respectată! Domnule ministru, vă rog, interveniţi!