Cărţi, doctorate, oameni politici

Un tânăr român va ajunge la maturitate la doar 60% din potenţialul său de productivitate, fiind pe ultimul loc în Europa, în raport de calităţile sistemelor naţionale de educaţie şi sănătate.

Dacă sub aspectul medical nu există nici un dubiu, în materia educaţiei mulţi se amăgesc cu performanţele unor olimpici – meritorii, de altfel, dar niciodată reprezentând imaginea sistemului. Nu îmi doresc nici să critic situaţia generală a celui mai oropsit minister al ţării în aceşti 30 de ani – fiind urmat în clasamentul durerii, deloc întâmplător, de către structura responsabilă de gestionarea sportului, după cum Simona Halep, Nadia Comăneci, Gabriela Szabo, Camelia Potec şi alţii o relevă – dar o idee naivă care se vehiculează necesită o intervenţie.

Concret, există de mai multă vreme o propunere de publicare a tezelor de doctorat în format electronic. Despre ea se spune că ar reprezenta „un pas înainte în vederea reformării educaţiei româneşti”, cel puţin din 2011 am tot auzit formula repetată de oameni care trăiesc mai mult în mediul discuţiilor teoretice, iar mai puţin în realitatea cruntă a cifrelor reci.

De la început trebuie să precizez că personal sunt pentru transparenţă în materia educaţiei, tocmai pentru că marile universităţi din lume au ajuns la nivelul în care fac publice propriile cursuri în mod online, pentru a creşte competitivitatea selecţiei propriilor studenţi – pe de o parte, dar şi punând astfel în mod indirect presiune pe celealte universităţi din lume: „ori aveţi nivelul nostru, ori vă luăm cei mai buni studenţi pentru masterate şi doctorate”.

Cu toate acestea, publicarea tezelor de doctorat pune o problemă majoră, mai ales într-o ţară ca a noastră: aceea a drepturilor de autor.

Concret, teza de doctorat nu este un produs banal! Ea poate fi valorificată în diferite modalităţi de către autor, iar cel mai important mod în această direcţie este publicarea ei în întregime la o editură. Pe baza acestei publicări cercetătorul îşi poate începe construcţia unei cariere în mediul academic, pe de o parte, dar poate spera şi că acei cumpărători interesaţi ai produsului său intelectual ar putea să îi ofere ceva important – fie sub aspectul unui loc de muncă, fie prin promovarea reputaţiei calităţii profesionale a autorului etc. În oricare dintre aceste variante, rezultatele de care cercetătorul ar beneficia se traduc în ceva palpabil şi concret: bani!

Or, publicarea tezelor de doctorat într-un interval de timp rapid după definitivarea acesteia ar pune cercetătorul în imposibilitatea valorificării muncii sale de 3 – 5 ani. În fond, de ce mai trebuie să aştepte un om interesat publicarea tezei la o editură, când o poate lua pe gratis la câteva luni doar pentru că o dispoziţie naivă a ministerului o permite? Iar în această situaţie, cine va suporta plata drepturilor de autor pierdute? Această întrebare necesită un răspuns, deoarece „proaspeţii” doctori în ştiinţă cu siguranţă vor acţiona în instanţă ministerul educaţiei, pentru că publicarea online le va aduce prejudicii reale, în bani, iar legislaţia precizează că în astfel de situaţii există răspundere juridică.

Această întrebare este şi mai complicată dacă ne gândim la situaţia ştiinţelor în care rezultatele cercetărilor doctorale sunt perfect cuantificabile – IT, chimie, matematică, medicină etc. – acestea putând fi valorificate prin brevete industriale, prin cumpărarea lor de către firme interesate – care altiminteri, la aşa dispoziţie legală, ar trebui doar să aştepte să pice para mălăiaţă a publicării pe site-ul ministerului. Daunele în bani ar ajunge la sume foarte mari, şi aştept să vedem cine le plăteşte, iar apoi cine va răspunde pentru acestea.

După cum precizam mai sus, nu sunt împotriva transparenţei în materia tezelor de doctorat. Dar drepturile de autor ale cercetătorilor sunt întotdeauna înaintea unei politici naive şi defectuoase a unei structuri ministeriale. Nimeni nu împiedică să existe un termen de 10 ani între momentul susţinerii publice a tezei de doctorat şi publicarea acesteia pe site-ul ministerului; acest interval de timp ar fi suficient pentru ca doctorandul să îşi valorifice pe deplin drepturile sale. Aş fi de acord cu scurtarea la 7 ani a acestui termen pentru cadrele didactice, şi numai pentru acestea, deoarece aici apar şi alte probleme, care ţin de calitatea cercetărilor.

Aş susţine să existe un termen mai diferit doar pentru două categorii de persoane.

Mai întâi, pentru cei care candidează pentru o funcţie de demnitate publică naţională sau locală. Pentru că cetăţenii trebuie să ştie cine vine să le ceară votul, transparenţa în această materie este necesară, consecinţele unor plagiate asupra reputaţiei fiind majore, răsfrângându-se asupra întregului sistem naţional de învăţământ, iar comportamentul mediului politic asupra acestor situaţii afectează pe termen lung prestigiul educaţiei româneşti nu doar pe plan intern, ci şi internaţional.

A doua categorie ar trebui să fie cei care îndeplinesc funcţii de demnitate publică pe baza numirii, precum şi funcţionarii de conducere din orice instituţie publică, indiferent de nivelul lor. Şi aici avem destule probleme, plagiatele afectând imaginea întregii administraţii publice româneşti, atât la nivel naţional, cât şi internaţional, iar mai multe articole de presă au relevat situaţii de-a dreptul îngrozitoare şi mai mult decât penibile.

Pentru 10 ani, tezele de doctorat să rămână – ca până acum – în biblotecile universităţilor, iar cine doreşte să le consulte, să aibă acces nerestricţionat; din nou, cu precizarea că tezele din domeniile tehnice nu pot fi lăsate la liber, din motivele mai sus-menţionate. Ceea ce trebuie combătut este situaţia în care teze de doctorat ale diferiţilor puternici ai zilei dispar, tocmai când jurnaliştii se interesează de ele! Prin lumea universitară se spune că există teze de doctorat – mai ales în domeniul socio-uman – în care cea mai mare parte a textului acestora este doar o traducere a unei cărţi/unor articole scrise de un specialist din străinătate, ori o simplă juxtapunere de texte oficiale. Aşa se spune, iar umbra unei astfel de acuzaţii nu se poate risipi decât prin verificarea efectivă a tezelor. Eu nu vreau nici măcar să îmi imaginez o astfel de situaţie, dar nu poţi lupta cu zvonurile decât prin analiza faptelor.

Ce mi-aş fi dorit să văd în viziunea guvernamentală ar fi trei lucruri:

Primo, o scutire completă de orice fel de impozite şi taxe – de la cel pe salarii, până la TVA – pentru edituri şi librării, în condiţiile în care România este pe ultimul loc în Europa la citit de cărţi, 93,5% dintre conaţionali necitind nici măcar o carte pe an, iar numărul de analfabeţi funcţional ne situează pe acelaşi lor fruntaş pe continent, regăsind aici 44% dintre elevi. Această măsură fiscală ar trebui extinsă de fapt şi la orice sport, din motive uşor de înţeles.

Secundo, trebuie eliminată viziunea numeric – cantitativă a aprecierii tezelor de doctorat, precum şi volumelor şi articolelor publicate de către cadrele didactice. În ultimii ani a devenit clar: numărul bate calitatea, importat este să fie publicat, pe cât posibil în anumite vehicule bine cotate internaţional. Dar aproape nimeni nu citeşte ce scriu acele cadre didactice, ce bibliografii învechite folosesc, ce scheme de promovare reciprocă utilizează – citări, în special – ce reputaţie au în mediul profesional real etc. Este trist când vezi un mare om cu funcţie într-o universitate, dar considerat de practicieni ca fiind „nul” sau neexistând decât pentru că a avut sprijin politic sau de altă natură, aceştia (practicienii) neconsultându-i lucrările.

Tertio, este timpul să observăm că cetăţenii români nu mai au încredere în sistemul educaţional naţional, folosind pentru eliminarea acestui sentiment cea mai simplă forme de combatere: trimiterea copilului la studii în străinătate. Dacă în anul 2007 doar 800 de tineri s-au înscris la studii în universităţi străine, pentru anul 2018 se înregistrau peste 37.000, adică de 46 de ori mai mult. Comentariile sunt de prisos, însă este destul de clar că nu există o viziune clară la nivel central – dar nici al universităţilor româneşti – în faţa acestor cifre.

Ar fi multe de spus despre sistemul de educaţie, mai ales că în sistem sunt destui oameni de valoare, deşi puţini vizibili la nivel de funcţii şi consultări de către structurile ministeriale. Munca la baza sistemului oferă azi acces la surse de documentare excepţionale, pe care un copil interesat le poate valorifica excelent.

Să nu uităm că în aceşti 30 de ani s-a ajuns la o debalansare majoră în domeniul educaţiei şi sportului – nu se poate educaţie fără promovarea şi practicarea reală a sporturilor, să nu uităm! Doar o minimă comparaţie cu bugetul anului 1929, în care apărarea naţională era pe primul loc, cu 21%, iar educaţia era pe locul 2, cu 13% . În raport de aceste cifre, performanţele culturale din perioada interbelică – evident, această tipologie bugetară nu fusese aplicată atât înainte, cât şi după anul 1929 – nu mai par suprinzătoare, nu-i aşa?