Laura Grünberg, profesor universitar: „Nu poţi să-i mai iei cu poveşti cu barza pe copii“
0
Fetele ajung greu în poziţii de top, inclusiv pentru că felul în care sunt crescute nu le încurajează să-şi dorească să fie lideri, explică profesorul universitar Laura Grünberg (51 de ani), de la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative.
Îşi asumă cu bună ştiinţă, dar şi cu un zâmbet discret, condiţia de „feministă de serviciu“. Este perfect conştientă de toate clişeele, de „nu-i deschide uşa, că-i feministă“, de superioritatea mascată ori afişată a celor care consideră că e vorba de o chestiune aşa, mai tra-la-la. După ce dă la o parte toată coaja acestor interpretări e gata să demonstreze cât de „intolerantă la diferenţe“ e de fapt lumea. Cum se retrag femeile capabile în linia a doua şi cum, în ciuda aparentei noastre modernităţi, gândim lumea „în nuanţe de roz şi bleu“. Nu credeţi? Bine. Dar cum aţi alege cadoul pentru aniversarea unei fetiţe?
„Weekend Adevărul“: Sunteţi profesoară pentru studiile de gen, altfel spus, chiar dacă e o definiţie îngustă, o feministă asumată. Vă deranjează să fiţi catalogată în felul ăsta?
Laura Grünberg: M-am obişnuit. Am simţit întotdeauna privirile pline de ironie sau etichetele care sunt aplicate: „feminista de serviciu“... Mi le-am asumat, la fel ca celelalte care activează acum în acest domeniu, căci există şi modul de gândire: „Da, mă preocupă problemele de genul ăsta, dar nu sunt feministă“, pe care mi-e greu să-l înţeleg... Cred că e un răspuns pentru un fel de atitudine condescendentă care s-a răspândit în societate faţă de feminism, şi pentru că se ştie puţin, dar şi pentru că există un mod de a gândi grevat de o serie de prejudecăţi ce au legătură cu începuturile feminismului. Ştiţi toată povestea, e feministă, nu vrea să i se deschidă uşa, să i se tragă scaunul, nu vrea să se ocupe de aspectul său sau – cel mai grav – femei care vor războiul sexelor, pentru că n-au altă treabă... Sunt chestii care sunt total depăşite şi total false, dar au rămas undeva în mentalul colectiv.
Care sunt azi obiectivele studiilor de gen?
Lucrurile au evoluat foarte mult, iar discursul şi practicile noastre sunt adaptate. Dar unele lucruri sunt perene şi la fel de valabile ca atunci când am început eu să activez în mişcarea asta, acum 20 de ani. Întrebările cele mai importante au rămas: unde sunt femeile care au relaţie cu puterea, unde sunt cele din politică? Poate că 20 de ani nu e mult, la scara istoriei, mai ales că există o lipsă generalizată de modele în acest sens. Trebuie, probabil, abordată problema şi cu alte mijloace. Femeile au ieşit în stradă acum 100 de ani ca să-şi câştige dreptul la vot, iar azi ăsta nu e mai e principalul mijloc prin care se pot face lucruri. Azi discutăm despre parteneriatul public-privat, despre feminizarea unor întregi sectoare de activitate, educaţia, domeniul sanitar, femeile sunt peste tot în piaţa muncii, sunt cot la cot cu bărbaţii în corporaţii, în niciun caz nu se mai poate spune că ar fi o prezenţă marginală în societate… Dar tot nu reuşesc să acceadă la vârf într-o proporţie mai firească.
„Manualele abundă în exemple discriminatorii“
Sunteţi de acord cu iniţiativa Comisiei Europene de a obliga institituţiile private şi publice europene să promoveze femei, în proporţie de 40%?
... (se gândeşte) Hmmm... Un sistem de cote, ca în ţările nordice. Cred că trebuie făcut câte un pic din toate. Şi normativul are rolul său. Ştiţi cum e: până n-o să fim pedepsiţi că aruncăm mizerii ori nu strângem după animăluţele noastre, aşa cum s-a-ntâmplat şi în ţările care azi sunt curate şi civilizate, nu rezolvăm. Întâi te pedepseşte, după aceea îţi educi copilul că aşa trebuie, şi aşa, lucrurile încet-încet se schimbă. Cred în soluţia normativă, legile sunt un mod de a grăbi schimbarea. Dar sigur că degeaba schimbi cadrul formal dacă mentalitatea rămâne.
În ce sens?
E vorba de leadership (n.r. – ştiinţa de a conduce), ori sunt femei care nici măcar nu îşi doresc să acceadă în poziţii de top. Nu trebuie să ne ascundem. Atitudinea faţă de leadership este diferită între femei şi bărbaţi. Iar aici contribuie atât educaţia formală, cât şi cea informală. Până şi Consiliul Naţional Contra Discriminării (CNCD) s-a pronunţat recent pentru o schimbare a manualelor şcolare, pentru că abundă în exemple discriminatorii. Ne uităm la lucruri simple: manualele sunt pline de exemple de viaţă privată cu modele masculine, de istorie publică în mod firesc plină de modele masculine, că aşa e istoria publică, deşi noi ştim, din istoria privatului, că şi femeile erau prezente, şi copiii erau prezenţi...
„Femeia-apendice“
Iar literatura noastră relatează deseori cazuri de femei „şef în casă“...
Exact. De aceea trebuie să umblăm la zona de educaţie formală, ca să se balanseze modelele. Cât timp educaţia este sexistă, vom avea acest decalaj de valori şi experienţe promovate... Să ne gândim doar cât de puţin se învaţă în şcoală despre experienţele specifice femeilor, deşi sunt fundamentale umanităţii: graviditatea, naşterea... Lucruri foarte importante pentru viaţă. Faptul că educaţia încă nu e reformată şi din punctul ăsta de vedere sigur că întârzie o schimbare de mentalităţi. Aceasta oricum nu s-ar putea face peste noapte. La noi, decalajul e un pic mai mare, dar el există şi în alte ţări. Să ne uităm la ce fel de educaţie face media. E greu să nu văd legătura când văd prototipul de femeie promovată de media, precum Bianca Drăguşanu la noi (nu am nimic cu ea, dar reprezintă un prototip): femeia-apendice, amanta, soţia, iubita cuiva, femeia preocupată doar de „silicoane“, de aspectul ei... Or, asta sigur creează efecte perverse, profeţii autocreatoare. Dacă mesajul societăţii către femeie este că e mai potrivit rolul acesta, decât rolul de lider, femeile tind să-şi asume acest statut şi să reproducă stereotipul.
Doar presa e vinovată?
În niciun caz. Este un factor care contribuie, pe lângă familiile destul de conservatoare, o Biserică destul de prezentă în societate şi care are, de asemenea, un mesaj destul de conservator. În plus, şcoala şi manualele ei întăresc acest mesaj, aşa că una peste alta se creează acest decalaj de abordare a leadership-ului. Peste asta mai vin modelele istorice feminine mai puţine, o cultură organizaţională care încurajează mai puţin valori feminine, prin faptul că organizaţiile se tem de femeile căsătorite, care pot avea copii, pot părăsi deci temporar sau definitiv organizaţia... În timp ce pentru un bărbat, a fi căsătorit reprezintă un avantaj, pentru că presupune seriozitate, loialitate, deci respectivul va fi un muncitor interesat să fie capabil, stabil... Femeile nu sunt incapabile de gestionarea unor poziţii la vârf, şi cu toate acestea ele nu ajung acolo.
Puţine candidate pe listele electorale
Cum vă explicaţi?
Eu predau la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA), unde populaţia studenţească – care se califică în domeniul ştiinţelor politice, pentru a activa deci în domeniul politic – este preponderent feminină. Cu toate acestea, doar o mică parte dintre absolvente ajung să se implice cu adevărat în politică. Iar dacă vă uitaţi pe listele electorale, numărul candidatelor este foarte mic. USL are 10,8% candidate, adică 49 din 452, iar ARD – 13,2%, adică 60 de femei din 452 de candidaţi.
Şi nu ştie câte vor fi alese...
Exact, multe au primit probabil colegii imposibile. În plus, nu doar că vrem mai multe femei în politică, dar le vrem şi profesioniste, bune la ce fac, pricepute, pentru că esenţial este să ai şi o agendă care să reflecte problemele feminităţii. Nu ar fi nicio rezolvare să fie mai multe şi să fie slabe. Iar eu, din păcate, nu mă simt reprezentată de nicio femeie din politica noastră de azi, agendele lor nu cuprind şi problemele mele.
Cum se joacă feminitatea în politică
Care ar fi modelul de „femeie-politică“?
Avem câteva modele foarte interesante. Pe de o parte este „modelul Udrea“, care-şi exacerbează feminitatea, care mizează foarte mult pe feminitate, senzualitate, sexualitate chiar... Iar Elena Udrea este un personaj cameleonic, se poate schimba foarte uşor din femeia care preţuieşte moda şi luxul în femeia care dă cu mopul, tricotează... Este un mod de a juca feminitatea în politică, foarte interesant. Şi mai este modelul feminităţii masculine, după modelul Margaret Thatcher sau Angela Merkel, care la noi e reprezentat de Anca Boagiu. Dacă m-ar întreba pe mine, ar putea să-şi mai deschidă un nasture la taior. Poate că aşa este şi personalitatea ei, dar ca imagine publică se înscrie în normele acestea mai rigide, masculine, e foarte sobră, „foarte bărbată“.
Pentru a stimula dorinţa fetelor de a fi mai mult cu ce aţi începe? Nu aţi mai da păpuşi fetiţelor?
Primii 7 ani de-acasă au importanţa lor, deşi în haosul în care trăim astăzi familiile se ocupă tot mai puţin de copii, ei sunt lăsaţi mai mult în grija instituţiilor formale. Au existat şi experimente, un fel de incubatoare, în care copiii erau socializaţi pe modele inverse faţă de modelul clasic de gen. Fetiţele au primit maşinuţe, au fost îmbrăcate cu pantaloni, fără codurile de culoare specifice. Băieţii, la fel, nu au primit neapărat jucării de gen... Educatorii se comportau cât mai neutru, au încercat să nu aibă aşteptări diferite de la fete şi băieţi. Până la urmă, experimentul cât putea ţine? Doi-trei, patru, cinci ani... Dar copiii aceştia erau introduşi, la un moment dat, în lumea noastră obişnuită, cu dihotomiile de gen de rigoare. Unii cercetători şi-au pus şi problema dacă, astfel, copiii nu sunt cumva sacrificaţi, pentru că un copil crescut aşa, aruncat după-aceea în lumea „roz şi bleu“, s-ar putea să nu se adapteze... Experimentul este considerat deci un fel de de semieşec. Părerea mea este că trebuie lucrat cu justa măsură. Adică trebuie oferite un pic şi din modelele acestea, altfel decât cele conservatoare tradiţionale. Adică pot copiii să aibă acces şi la altfel de poveşti decât cele cu prinţesa captivă şi prinţul salvator, care face şi se luptă, şi taie capul zmeului, şi sărută, şi câştigă fata... Acum, de bine de rău, sunt poveşti mult mai nuanţate, dar nu ştiu câte dintre ele ajung la copii, câte intră în bibliografia şcolilor...
Nevoia de a mergepe o linie tradiţională
Vorbiţi de noile eroine de acţiune, care au început să fie la modă în Occident, precum „Brave“ (n.r. – „Neînfricată“)?
Exact! Şi în lipsa preocupării instituţiilor formale de educaţie, tot la părinţi e speranţa că le vor introduce modelele acestea alternative, cu un cu totul alt fel de personaje decât Cenuşăreasa şamd. Lucrurile se schimbă, oricum, dar parcă am vrea ca această schimbare să se producă un pic mai repede. Iar jucăriile au şi ele rolul lor. Gândiţi-vă, când vreţi să cumpăraţi o jucărie pentru un copil... Abia când ajungi într-o astfel de situaţie îţi dai seama cât de îmbibat eşti de cutumele acestea de gen, că nu-ţi vine să te duci cu o maşinuţă. Ţi-e şi jenă de părinţii copilului, de prieteni... Este foarte adânc înrădăcinată nevoia aceasta de a merge pe o linie foarte tradiţională.
Ce aţi schimba în şcoală?
În anii ’90 am avut un program de „Educaţie non-sexistă“. Ne-am uitat la manuale şi am văzut care era decalajul de modele de succes, cum erau marginalizate modelele feminine, cum erau sărite experienţele feminine de viaţă... Am numărat imagini, cuvinte, am făcut tot felul de analize. Şi aş relua studiul cu manua-lele de şcoală primară, mai ales cele de la clasa pregătitoare, ca să vedem ce fel de valori sunt transmise copiilor de la vârste fragede. Nu e vorba doar de a vorbi de fete şi băieţi, e vorba de a include mai multe, decât de a exclude lucruri din programă. E vorba de a le arăta copiilor o lume în diversitatea ei, în care copiii să poată afla că există o diversitate de religii, de rase, despre oameni care nu sunt toţi frumoşi, unii sunt şi graşi, şi chei sau cu ochelari. Să aibă vizual toate aceste informaţii, pentru că ele dezvoltă nu doar o anumită toleranţă, ci o pregătire mai bună pentru societatea secolului XXI. Ştiţi că recent au avut loc incidente destul de grave, cu violenţe chiar, victime în spital, la un eveniment organizat de tineri homosexuali chiar în apropiere de SNSPA. Poate că o explicaţie pentru aceste reacţii ce par aproape ireale pentru anul 2012 este că acei tineri care au ales să se exprime aşa n-au avut niciodată acces la o educaţie care să-i îndemne la respectarea diferenţelor. Aş introduce problemele de gen în materialele normale pentru şcoală, dar pentru asta ţi-ar trebui nişte specialişti, astfel încât, pe lângă cei care scriu manualele să fie şi cineva care să se uite şi să spună ce se poate face ca modelele de gen să fie mai puţin tradiţionale.
Educaţie sexuală? În condiţiile în care România este ţara cu cele mai multe mame minore din Europa?
Ar fi mare nevoie, mai ales de o educaţie sexuală făcută inteligent, pentru copiii secolului XXI, nu poţi să-i mai iei cu poveşti cu barza! Mai ales că au informaţia tot timpul la îndemână, pe internet. Deci trebuie profesori competenţi, iar chestiunea să nu fie tratată ca o problemă marginală. Statul ar trebui să acorde cu adevărat importanţa cuvenită acestei zone, astfel încât să-i educăm pe copii în acest spirit al respectării diferenţelor. Ar fi mai important pentru copilul meu ca după primii ani de şcoală să aibă această informaţie şi să aibă spirit critic, decât să-nveţe şapte mii de formule la chimie, pe care le poate găsi mai târziu, dacă ar avea nevoie de ele, pe internet. Nu mai suntem în epoca în care să fie greu să ajungem la informaţie. Formaţia, în schimb, este esenţială.
O revistă academică pentru studii de gen
Anul viitor revine, după o pauză de opt ani, revista de studii de gen „ANA“. Apelul pentru depunerea de lucrări e deschis până în luna martie 2013. Revista a mai apărut sub numele de „ANAlize“, ca revistă de studii feministe, între 1995 şi 2005, expresie a uneia din cele mai vocale organizaţii neguvernamentale din anii ’90... „Varianta anterioară era mai accesibilă publicului larg, un fel de «Dilema»; în noua variantă, specificul va fi al unei publicaţii care să respecte toate rigorile academice, pentru că va fi cotată ştiinţific“, explică profesoara Laura Grünberg, unul dintre coordonatori.
Se încarcă comentariile...
