INTERVIU Expert în Educaţie, despre problemele sistemului: "frica şi umilinţa" definesc şcoala românească

Tincuţa Apăteanu, blogger adevarul.ro şi cofondator al platformei educaţionale Edusfera prin care promovează educaţia în domeniul ştiinţelor, în special a informaticii, este unul dintre oamenii care au încercat să schimbe ceva în modul în care se face educaţie în România.

Tincuţa a văzut toate straturile şcolii româneşti, atât prin experienţă personală cât şi prin experienţa profesională ca expert în Educaţie. Ea povesteşte despre sentimentul pe care toţi l-am trăit în timpul şcoli, sentimentul de frică şi umilinţă la orele unor profesori care nu aveau nici talent, nici voinţă să fie dascăli buni şi nici nu iubeau copiii. E o realitate a sistemului românesc, spune ea, pe care am trăit-o şi noi şi o trăiesc astăzi şi copiii noştri. Un exemplu ar fi cazul învăţătoarei de la şcoala de muzică din Cluj, înregistrată în timp ce umiliea un copilaş de clasa I. Sunt, desigur, câteva, foarte puţine, superşcoli de elită, colegii naţionale unde găsim profesori excepţionali şi elevi excepţionali, dar ei sunt cazurile fericite şi, din păcate, nu reprezintă realitatea sistemului românesc, explică expertul.

Realitatea este că doar 39% din copiii care termină liceul, pleacă cu o diplomă de Bac din sistemul preuniversitar, potrivit datelor Ministerului Educaţiei. Tincuţa crede că puterea schimbării şcolii româneşti nu este în mâinile ministerului şi al profesorilor, care vor proteja întotdeauna modul în care ştiu ei să facă lucrurile, şi nu poate sta în mâinle copiilor, care nu au o voce destul de puternică şi nu sunt încă formaţi ca să poată schimba ceva la nivel de sistem. Schimbarea este în mâinile părinţilor, spune Tincuţa, de la ei avem speranţa că pot vedea ce se întâmplă şi au cea mai mare motivaţie să schimbe sistemul de educaţie.

Adevărul: Cum a fost parcursul tău educaţional? Ce sprijin ţi-a oferit familia? Ce impresie ţi-a lăsat sistemul de educaţie românesc pe vremea copilăriei?

Tincuţa Apăteanu: Grădiniţa am facut-o la bunici undeva în judeţul Vaslui, într-un sat pe cât de frumos pe atât de sărac. Nu am multe amintiri de la grădiniţă, însă copilăria la ţară are un farmec care-ţi rămâne în suflet toată viaţa. Mergeam la câmp cu bunicii mei de la 4-5 ani, mâncam la prânz pită aburindă cu brânză şi roşii - cele mai bune pe care le-am mâncat în viaţa mea, duceam oile la păscut, culegeam via împreuna cu ai mei, era frumos, idilic.

Şcoala primară, liceul, facultatea, masteratul-ul le-am facut pe toate în Bucureşti unde locuiau, de fapt, părinţii mei.

Am fost un elev foarte cuminte, silitor, serios, mult prea preocupat să nu deranjeze şi să fie pe plac tuturor, pe de altă parte am fost de mică foarte motivată să învăţ iar asta m-a ajutat mult în şcoală. Ţin minte că mă prindeau părinţii mei citind în bucătărie la ore imposibile, încă de pe la 8-9 ani, iar pasiunea asta nu m-a lăsat nici acum. Aveam grijă mereu să îmi fac temele şi să merg pregătita la şcoală chiar dacă părinţii nu mă întrebau aproape nimic despre şcoală, ocupaţi fiind cu creşterea a patru copii şi cu viaţa lor profesională. Nu mă întrebau de teme şi nu era nevoie să mă ajute pentru că ştiau că am note foarte bune, chiar dacă nu am fost niciodată un copil excepţional.

Îţi plăcea la şcoală?

Faptul ca învăţam bine, respectam regulile, eram cuminte şi respectuoasă m-a ajutat, după cum spuneam, să supravieţuiesc şi chiar să înfloresc într-un mediu pe care îl simţeam de fapt ostil. Îmi era frică de şcoala, îmi era teamă de profesori şi chiar de unii dintre elevi, de asta încercam să nu provoc pe nimeni şi să nu fiu prea remarcată.

Cred că şi azi de fapt, dacă nu faci prea multe valuri, dacă nu ieşi din tipare, dacă stai în banca ta, nu vei avea probleme în şcoală. Însă nu cred că ne dorim generaţii de oameni cuminţi, docili şi la locul lor, dimpotrivă. Dacă vrem ca societatea să progreseze, ar trebui să ne dorim oameni creativi, cu spirit critic, lideri care să mişte lucrurile, oameni puternici şi cu o coloană vertebrală dreaptă.

Dacă este să definesc însă sistemul de educaţie prin care am trecut eu, aş spune că el a fost unul opresiv, violent, lipsit de dragoste, înţelegere şi respect pentru oamenii pe care ar trebui să îi formeze. Un sistem definit de umilinţă şi represiune, nu unul care să promoveze valori precum curajul, adevărul, libertatea. Curajul şi libertatea sunt penalizate într-un astfel de sistem.

A durat destul de mult să scap de toate sechelele pe care le-am dobândit în şcoală şi liceu - ţin minte, de exemplu, că prima mea prezentare în public a fost pe la 27 de ani şi a fost dezastruos. Au început să îmi tremure genunchii, simţeam că inima îmi bate nebuneşte, am crezut că voi leşina de spaimă, iar după prezentare nu mi-am mai adus aminte nimic din ceea ce am vorbit. 

De asemenea, încrederea în sine, asertivitatea şi curajul au avut puternic de suferit şi a durat destul de mult să le reabilitez. Deşi am avut tot timpul note foarte bune, adevărata cultură generală, lucrurile pe care le ştiu şi care îmi sunt utile în viaţa personală şi profesională le-am aflat după ce am terminat şcoala şi liceul.

Tincuţa şi copiii Digital Kids   FOTO: Edusfera

Ce ai vrea să nu cunoască niciodată copiii tăi uitându-te în urmă la propria ta experienţă şcolară?

Sunt două experienţe pe care mi-aş dori foarte mult să nu le cunoască nici copiii mei şi nici ai altora: frica şi umilinţa. Sunt două sentimente care se insinuează profund în fiinţă şi lasă urme foarte mulţi ani după ce factorii care i-au declanşat au încetat de fapt să existe. Frica imprimată în suflet în primii ani te face, ca adult, să nu fii cu adevărat sigur de nimic şi te împiedică să îţi atingi potenţialul real. Cam acelaşi lucru şi cu umilinţa - efectele asupra stimei de sine sunt de durată, din pacate.

Uitându-mă însă la tot felul de ştiri despre evenimente petrecute în şcoli şi vorbind cu elevii şi părinţii îmi dau seama că unele practici din şcoli se perpetuează iar copiii sunt încă umiliţi. Nivelul foarte mare al violenţei în şcoli îmi spune că frica este încă prezentă.

 Când şi în ce context ai realizat că lucrurile se pot face şi altfel?

Ca director general al unei fundaţii am avut şansa să cunosc şi alte sisteme educaţionale. Tot atunci am început să aflu despre şcoli în care lucrurile se întamplă altfel.

La Gala Premiilor în Educaţie premiam, de exemplu, în fiecare an, cele mai bune şcoli. Nu ne uitam însă la numărul diplomelor, nu ne uitam la numărul olimpicilor. Ne uitam la oferta educaţională în general, la deschiderea şcolii către comunitate, la numărul proiectelor extraşcolare în care erau implicaţi copiii, la relaţia cu părinţii, la transparenţă. Mergeam în şcoli şi urmăream relaţiile dintre elevi şi profesori, făceam interviuri cu copiii şi cu părinţii pentru a vedea ce părere au ei despre şcoală. Astfel am descoperit nişte şcoli (câteva) în care copiii erau trataţi cu respect, erau implicaţi în proiecte ecologice şi sociale, erau încurajaţi să facă voluntariat iar atmosfera din şcoală era una sănătoasă, propice învatarii. O astfel de şcoală era, şi este încă, Transylvania College. Nivelul dotărilor de acolo, atmosfera prietenoasă, calitatea cadrelor didactice, rezultatele elevilor, strălucirea din ochii copiilor, toate acestea sunt semne că managementul şcolii îşi face treaba cum trebuie.

Tot ca reprezentant al fundaţiei am participat la evenimente internaţionale din domeniul educaţiei şi am început să mă familiarizez cu alte sisteme educaţionale. Aşa mi-am dat seama că există unele state care tratează cu foarte multă seriozitate educaţia (nu doar la nivel declarativ) şi reuşesc să construiască sisteme echitabile şi performanţe în acelaşi timp. Echitabile însemnând că acolo nu contează că te-ai născut sărac, în mediul rural, vei avea exact aceleaşi şanse la o educaţie de calitate ca un copil bogat de la oraş.

Ce ai schimbat? Ce iniţiative ai avut şi de ce?

Am avut sentimentul că pot schimba cu adevărat lucrurile la nivel sistemic atunci când am lucrat la fundaţie. Împreună cu echipa fundaţiei am pus bazele unor iniţative cu potential de a schimba paradigme. Ofeream 5.600 de burse în fiecare an, în special în mediul rural, finanţam masterate şi doctorate la cele mai bune universităţi din lume pentru câte 100 de tineri români (cu condiţia ca ei să se întoarcă în ţară după finalizarea studiilor), premiam cei mai buni profesori, cei mai buni elevi, studenţi, cercetatori, cele mai bune şcoli şi universităţi la Gala Premiilor în Educaţie, utilizând criterii care nu se potriveau deloc cu cele utilizate de obicei de instituţiile de stat. Organizam şcoli de vară pentru cadre didactice, care ieşeau din tiparele cursurilor obişnuite la care aceştia participă - invitam specialişti din Finlanda, Elveţia şi Marea Britanie pentru a le vorbi profesorilor despre cum arată sistemele lor educaţionale şi pentru a face teacher training. Am trimis chiar 20 de profesori din mediul rural în Finlanda pentru două săptămâni şi cred că am schimbat pentru totdeauna felul în care aceşti profesori vor facilita învăţarea pentru elevii lor.

Începusem să acredităm ideea că nu numai numărul diplomelor este important ci şi voluntariatul, implicarea în comunitate, deschiderea către angajatori şi piaţa muncii.

Activitatea fundaţiei a încetat însă în 2012, iar toate aceste iniţiative minunate au disparut.

Ce ai făcut după?

Ceea ce încerc să fac acum, cu Asociatia Edusfera, este să promovez importanţa educaţiei in domeniul ştiinţelor şi tehnologiei. Pledez pentru introducerea cursurilor de programare în toate şcolile, măcar la nivel de cursuri opţionale, ştiind că în Anglia şi Estonia toţi copiii învaţă programare de la 5-6 ani. Cred că avem un potenţial foarte mare, ca ţară, de a pregăti viitoare generaţii de specialişti IT pentru că este un domeniu de viitor indiferent de felul în care va evolua societatea.

În acest moment, peste 200 de copii din Bucureşti şi Cluj învaţă programare în cadrul cursurilor Digital Kids pe care le organizăm din 2013.

Ce sfat ai pentru cei mici şi bătuţi de soartă care nu ştiu cum să mai supravieţuiască, pentru copiii defavorizaţi?

Nu ştiu dacă sfaturile mele ar putea ajunge cu adevarat la aceşti copii. De obicei vorbim despre copii şi tineri din mediul rural, copii care nu au acces la internet sau calculatoare.

Dacă aş putea ajunge însă la ei, le-aş spune că acum, în 2015, sunt mult mai multe oportunităţi decât am avut eu, în anii 1980-1990. Dacă un copil vrea cu adevărat să înveţe, există foarte multe resurse gratuite online, platforme educaţionale unde pot învăţa orice, de la limbi străine, la matematică, ştiinţe, programare. Este nevoie însă de muncă, efort şi multă disciplină. Efortul şi disciplina vin de la sine dacă motivaţia este foarte puternică. 

Le-aş mai spune că depinde de ei să îşi schimbe viaţa. Chiar dacă lucrurile pot părea fără speranţă, dacă învaţă bine, dacă merg la şcoală, la liceu şi de ce nu, la facultate, vor avea şanse mai mari să scape de cercul vicios al sărăciei şi să fie liberi.

Cum ai vrea să arate sistemul nostru de Educaţie, în mod realist, Finlanda e departe de noi.

Vreau să cred că mai există încă speranţa pentru sistemul nostru educaţional. Schimbarea reală se va petrece însă numai atunci când o masă critică de părinţi va înţelege cât de important este ca lucrurile să se întâmple altfel în şcoli, pentru binele copiilor lor. Atâta vreme cât mulţi părinţi sprijină încă un sistem opresiv, atâta vreme cât suntem blocaţi în paradigma "aşa se făceau lucrurile pe vremea mea şi uite ce bine am ajuns", atâta vreme cât cauţionam comportamente violente (fizic, verbal, psihic) din partea adulţilor şi nu conştientizăm pericolele pe termen lung, practicile vor continua.

Politicienii nu au niciun interes să provoace schimbări majore care le-ar ameninţa numarul voturilor, copiii sunt prea mici pentru a-şi putea apăra singuri interesele, societatea civilă este încă slabă şi fără impact major în educaţie, profesorii vor proteja întotdeauna statu-quo-ul, aşadar puterea stă în mâna părinţilor. 

Cum aş vrea să arate sistemul nostru de educaţie? Mi-ar plăcea ca profesorii bine pregătiţi şi care să îşi şi iubească meseria, să nu mai reprezinte doar o excepţie de la regulă, mi-ar plăcea ca şcolile să fie conduse de oameni care să înţeleagă ce înseamnă cu adevarat managementul şcolar, mi-ar plăcea ca şcolile să fie mai colorate, mai deschise şi mai prietenoase, elevii să simtă că sunt iubiţi, acceptaţi şi valorizaţi indiferent de mediul din care provin, indiferent de culoarea pielii sau de grosimea buzunarelor părinţilor, iar valori precum curajul, autenticitatea şi libertatea să nu fie doar lozinci.

Mi-aş dori ca tot sistemul vocaţional să fie complet redefinit, înglobând tot ceea ce se întâmplă acum în şcolile profesionale, liceele tehnologice şi cele vocaţionale. Dacă vom construi un traseu vocaţional puternic, bine finanţat, modern, conectat cu realitatile pieţei muncii, atunci acesta va deveni o alternativă valabilă şi dezirabilă la învăţământul teoretic. 

Cum ai vedea  reformă de curriculă?

Eu consider că programele şcolare reprezintă, aşa cum arată ele acum, o altă formă de abuz împotriva copiilor. Avem un sistem conceput pentru elite, pentru copii cu o capacitate intelectuală mult peste medie, copii care ar trebui să fie supra-specializaţi şi în matematică, ştiinţe, arte, comunicare, limbi străine. În fapt doar 3% dintre copiii români au cu adevărat rezultate care să îi plaseze într-o astfel de elită şi capacitatea de a îngurgita cantităţile de informaţie oferite în şcoli. Ce facem cu cei 97% care se străduiesc să atingă nişte ştachete mult prea ridicate şi în final, aşa cum este şi firesc în astfel de condiţii, eşuează?

Lucrurile se vor schimba doar atunci când criza îşi va atinge punctul culminant iar rezultatele dezastruoase ale sistemului vor aprinde totuşi semnalele de alarmă potrivite care să ducă la o reală schimbare de paradigmă.

Deocamdată, se pare că nu conştientizăm că peste jumătate dintre absolvenţii de liceu pică Bac-ul fără a avea o alternativă serioasă în şcolile profesionale iar numărul studenţilor a scăzut la jumătate în doar trei-patru ani.

Dacă nu investim serios în educaţie, dacă nu încurajăm copiii să meargă la şcoală, dacă nu îi sprijinim să aibă succes, tot noi vom avea de suferit pe termen mediu şi lung.