După 20 de ani

Pe 23 august, am aniversat, împreună cu foştii mei colegi, 20 de ani de la absolvirea liceului. Cu acest prilej, am fost invitat să ţin un discurs. Reiau, în continuare, acest discurs.

Dragi profesori, dragi colegi,

Îmi revine sarcina specială şi deosebit de onorantă de a spune câteva cuvinte cu prilejul aniversării a 20 de ani de la absolvirea liceului.

Prima constatare, pe care suntem obligaţi s-o facem toţi, şi profesori, şi foşti elevi, este că a trecut timpul. Au trecut 20 de ani. 20 de ani! Cred că această neverosimilă situaţie spune ceva despre motivele pentru care ne-am întâlnit.

Ne-am întâlnit oare pentru ceea ce suntem astăzi? Ne-am întâlnit pentru a-l afişa, în faţa foştilor colegi şi profesori, pe cel care-am devenit între timp? Pentru a afla cât de sus sau cât de jos au ajuns ceilalţi în ierarhia naţională sau internaţională? Pentru a ne lăuda sau pentru a ne plânge cu numele nostru, cu averea acumulată sau risipită?

Aceste motive sunt, probabil, inevitabile, dar eu cred că cei 20 de ani, care au trecut, aşază toate realizările şi nerealizările noastre sub specia timpului şi le face, cel puţin astăzi, cel puţin acum, irelevante. Adevărul este că nu ne-am întâlnit pentru ceea ce suntem astăzi, ci pentru ceea ce am fost acum 20 de ani şi mai bine. Ne-am întâlnit pentru a ne întoarce în trecut.

De altfel, este prima noastră întâlnire. La împlinirea a 10 ani de la absolvirea liceului nu ne-am revăzut. Personal, am văzut în asta un semn al alienării generaţiei noastre, afectată din plin de turbulenţele tranziţiei. Faptul că, în sfârşit, ne aflăm din nou împreună arată, probabil, că am devenit mai împăcaţi cu noi înşine. Arată, în acelaşi timp, că suntem mult mai deschişi faţă de propriul nostru trecut. La vârsta pe care o avem noi acum, omul simte, de regulă, pentru prima dată nevoia de a se uita cu atenţie în propriul său trecut, nu în mod obligatoriu pentru a se autoevalua, ci urmând chemarea, în acelaşi timp, tristă şi veselă, a nostalgiei. Cred, de aceea, că nostalgia este aceea care ne-a chemat aici. Dând curs nostalgiei, recunoaştem că în acea epocă, a liceului şi a adolescenţei noastre, a fost bine, a fost foarte bine, dacă nu cumva a fost cel mai bine.

Dar, nu din această recunoaştere - că a fost bine - s-a născut întâlnirea noastră? Şi nu ne ajută ea să ne simţim bine şi astăzi? Căutările în trecut nu sunt niciodată întâmplătoare şi sunt convins că regăsirea ne va face bine şi astăzi, şi în viitor. Nostalgia e un semn că putem merge înainte.

Unii dintre noi am ţinut legătura în acest lung răstimp, fie pentru că locuim în acelaşi oraş - în Suceava, în Iaşi, în Bucureşti - fie pentru că pur şi simplu am rămas prieteni. Eu sunt prieten cu Solo de 25 de ani! Cu toate acestea, cei mai mulţi nu ne-am văzut de foarte mult timp. E ceea ce face ca această reîntâlnire să fie una totul specială şi să reprezinte, într-un fel, o urgenţă.  

Dacă nu ne-am fi văzut, toată perioada liceului ar fi căpătat, pentru noi, un caracter întâmplător. Faptul că au trecut atâţia ani, fără să ne mai fi vorbit, accentuează acest caracter. Ne-am întâlnit, aşadar, şi pentru a arăta că lucrurile nu sunt întâmplătoare, că oamenii împreună cu care am petrecut sute şi mii de ore, la şcoală sau în orele de chiul, în pauze, la fotbal, la discotecă, la chefuri, la Cetate, la patinoar, în parcuri - aceşti oameni au avut, la un moment dat, un rol important în viaţa noastră şi au, în continuare, un rol important, de vreme ce toţi aparţinem aceleaşi generaţii.

Deci, nu pentru a ne auto-flata sau pentru a ne auto-denigra ne-am întâlnit, ci pentru a ne căuta în propria nostalgie şi în nostalgia foştilor colegi de liceu şi de clasă. Dacă ar fi să ne lăudăm, acum, cu ceva, ar trebui să ne lăudăm cu regăsirea generaţiei din care facem parte, cu valorile noastre comune, cu felul nostru de a iubi, de-a ne îmbrăca, de-a vorbi, cu muzica şi cărţile noastre, cu amintirile noastre comune.

Fireşte, nu ne-am întâlnit oriunde, ci în liceul la care am învăţat. El este ceea ce ne-a legat, în primul rând, ceea ce a făcut să avem atât de multe lucruri în comun. Liceul ne-a unit prin chiar acţiunea sa de instituţionalizare, dar şi prin relaţiile informale, de colegialitate, de prietenie, adesea de iubire, pe care le-am stabilit între noi. Liceul este cadrul, este centrul unei istorii de 4 ani, istorie în care fiecare dintre noi şi-a jucat rolul său. În cazul nostru, al celor care am învăţat la Liceul ”Ştefan cel Mare” din Suceava, întâlnirea la liceu are, însă, o semnificaţie în plus.

Am cunoscut, acum câţiva ani, în Bucureşti, un domn, care avea aproape aceeaşi vârstă cu a noastră. Am stat de vorbă cam o jumătate de oră şi, în ceea ce spunea, ceva îmi părea familiar. M-am întrebat câteva minute de unde vine această familiaritate, apoi am avut o revelaţie şi i-am spus: ”Nu-i aşa că eşti din Suceava şi ai terminat liceul la ”Ştefan”?” Domnul s-a uitat mirat la mine, apoi a întrebat: ”Cum ţi-ai dat seama?” ”Din felul în care gândeşti”, i-am răspuns. Acest fel de a gândi, acest mental, pe care l-am remarcat la acel domn, nu este un fapt oarecare. El este un efect de formare generat de tradiţia de peste 150 de ani a liceului şi de amprenta extraordinară pe care profesorii săi şi-au pus-o asupra noastră. Este o amprentă puternică, aproape vizibilă, o parte din personalitatea noastră, indiferent dacă am fost silitori la învăţătură sau nu. Intrând în aula acestui liceu, liceul nostru, celebrăm aşadar forţa formatoare a unei instituţii de elită, care ne-a modelat aşa cum trebuie, uneori cu de-a sila, la o vârstă critică. Trebuie de aceea să fie, pentru noi, un fapt preţios că unul dintre colegii noştri, Adrian Vieriu, - care a şi făcut posibilă reîntâlnirea noastră – este profesor la această instituţie.

Nu fără rost cei care facem, astăzi, parte din promoţia 1993 a Colegiului Naţional ”Ştefan cel Mare” din Suceava am fost elevii acestui liceu. Numai cu mare greutate puteai fi admis aici şi, cu şi mai mare greutate, reuşeai să faci faţă exigenţelor impuse de echipa de profesori. Această apartenenţă a noastră este un fapt sociologic uşor de explicat. Am învăţat aici pentru că am fost printre cei mai buni. A fost un noroc, pe care fiecare şi l-a făcut singur, nu doar că am fost colegi cu Radu Saghin şi Cătălin Turc, doi oameni excepţionali din promoţia noastră şi în mod sigur unii dintre elevii cei mai buni din toată istoria liceului, ci pentru că am beneficiat, timp de 4 ani, de un mediu social alcătuit, aproape fără excepţie, din colegi bine-crescuţi, inteligenţi, curioşi, oameni lângă care adolescenţa fiecăruia dintre noi a fost mai frumoasă, mai complexă, mai vie. Acest mediu social, care era într-adevăr unul special, deosebit de mediile tuturor celorlalte licee din oraş, ne transmitea fiecăruia o aură, astfel că ceilalţi considerau simplul fapt de a învăţa la ”Ştefan” aproape un titlu de nobleţe.

Norocul despre care vorbeam a fost completat de un altul, poate şi mai mare. Promoţia 1993 este prima care a beneficiat de schimbările provocate, în învăţământul preuniversitar, de Revoluţia din 1989. Practic, din cele douăsprezece trimestre, alcătuind studiile liceale, unsprezece s-au desfăşurat după Revoluţie. Liceul a devenit în totalitate unul teoretic, orele de practică la menghină fiind eliminate. Din programa şcolară, au fost scoase orele de învăţământ politic şi s-a renunţat la organizarea paralelă în structurile Uniunii Tineretului Comunist (UTC). În primul trimestru din clasa a noua, eram obligaţi să purtăm uniformă şcolară şi să avem, cusut, atât pe umărul stâng al uniformei, cât şi al hainei de vreme rece, numărul matricol. Această practică excesivă de instituţionalizare a fost eliminată. Schimbări foarte importante şi imediate au avut loc şi în programa mai multor materii şcolare, în special literatura română, istoria şi filosofia. Facem parte din prima generaţie scutită, în liceu, de propaganda naţionalismului de tip ceauşist. Nu în ultimul rând, promoţia noastră a fost prima care a putut alege, încă înainte de examenul pentru treapta a doua, între studiile ”realiste” şi cele ”umaniste”. Sunt, eu însumi, un produs al clasei de umanioare a acestui liceu. Până în 1989, absolvenţii Liceului ”Ştefan cel Mare” se orientau cu prioritate către politehnică. Membrii promoţiei noastre au avut, tot pentru prima dată, o oportunitate reală de alegere a facultăţii, oportunitate situată în afara sistemului de selecţie de tip comunist.

Evoluţia noastră, în anii esenţiali ai formării, s-a desfăşurat, deci, într-un context mai degrabă favorabil. Chiar dacă istoria României a fost, în anii ’90, foarte tulbure, oraşul nostru, Suceava, ne-a oferit, la vârsta adolescenţei, liniştea de care aveam nevoie. Probabil că mult mai greu a fost, pentru toţi, abia după aceea, dar nu acesta este subiectul întâlnirii noastre de astăzi. Faptul că suntem din nou împreună înseamnă că, într-un fel sau altul, am izbândit. Să ne întoarcem, deci, cu toată puterea nostalgiei, în acei ani ai adolescenţei noastre pentru a le adresa un mesaj cald, un mesaj emoţionant adolescenţilor care am fost şi care mai vrem să fim încă şi astăzi. Aceasta este, de altfel, singura cale prin care putem înfrunta timpul, cei 20 de ani care au trecut.

Vă mulţumesc.