Dezbateri pe tema Educaţiei. Vorbărie  multă pentru idei valoroase puţine

Asistăm în spaţial public la noi dezbateri privind Educaţia. Fie că este vorba despre digitalizare, despre o nouă lege a Educaţiei, în timp ce problemele importante ale Educaţiei sunt altele: conţinuturi, calitatea corpului profesoral, evaluarea calităţii prin măsurarea progresului şcolar al elevilor. Despre aceste aspecte esenţiale se vorbeşte puţin sau deloc. Nu spun că  discuţiile prezente sunt inutile sau nenecesare.

Doar că ele nu ating fondul problemelor din Educaţie.

Digitalizarea Educaţiei

Nu înseamnă că suntem zero la acest capitol. Avem platforme digitale pentru examenele de absolvire, pentru manuale digitale, pentru evidenţe şi raportări statistice, pentru publicarea tezelor de doctorat şi multe altele.

Învăţământul online, impus de pandemie, ne-a arătat lipsa dotărilor necesare din şcoli şi din „bagajul” elevilor. Doar că pandemii aşa de grave apar odată la 100 de ani. Învăţământul online s-a dovedit a fi un eşec total, pe care-I vom contabiliza cu ocazia examenelor naţionale de vara aceasta. Fără interacţiunea socială dintre elevi, dintre aceştia şi profesori, nu se poate derula un învăţământ de calitate. Ne furăm singuri căciula cu învăţământul online.

Procesul de digitalizare în Educaţie trebuie să continue, dar nu cu perspectiva învăţământului online în faţă. Este vorba despre accesul facil la informaţie al profesorilor şi elevilor, acces care necesită baze de date inteligent construite. Sunt necesare platforme de prezentare a celor mai reuşite  lecţii,  ţinute de profesori de top, în folosul elevilor şi profesorilor. Este necesară digitalizarea evidenţei şi statisticii şcolare, astfel încât să scadă cheltuielile cu funcţionarii din învăţământ. Instruirea profesorilor în utilizarea instrumentelor digitale se poate obţine, mai simplu, prin legarea salarizării de performanţă şi progresul şcolar al elevilor. Nu văd o discuţie în zona digitalizării despre cum să măsurăm progresul şcolar al elevilor, cu aplicaţii informatice, care să înlăture subiectivismul notării obişnuite.

Avem în curriculumul şcolar disciplina informatică, începând cu clasa a V-a. Aici este locul pentru dezvoltarea abilităţilor digitale ale elevilor. Efortul trebuie pus pe conţinutul acestei discipline şi pe atragerea unor informaticieni pregătiţi şi pe partea de pedagogie. Foarte greu, pentru că salariile din învăţământ nu pot concura cu cele din marile companii de IT.

Toată lumea se uită la PNRR ca la un miracol. Să vedem mai întâi banii, si apoi să ne bucurăm de „miracole”!

Problemele arzătoare ale învăţământului sunt altele

Conţinuturile Educaţiei. Sunt aceleaşi, cu mici deosebiri,  cu cele de acum 50 de ani. Aceleaşi planuri cadru, aceleaşi programe şcolare. O şcoală nu este bună sau rea în sine. Este bună atunci când răspunde cerinţelor, nevoilor, intereselor societăţii, la o anumită etapă de evoluţie a sa. Niciun ministru, nici măcar ultimii doi miniştri, n-au mişcat vreun deget pentru adaptarea curriculumului şcolar la nevoile generate de caracteristicile epocii pe care o traversăm: globalizarea, explozia tehnologiilor, mobilitatea persoanelor şi mărfurilor, digitalizarea, robotizarea, o nouă piaţă a muncii în continuă schimbare,  o altă realitate politică şi economică. 

Aşa cum arată şcoală azi, va arăta societatea de mâine. Adică prost.

Lipsa acestui apetit pentru schimbarea conţinuturilor vine şi din zona sindicală, care nu vrea să-şi supună membrii de sindicat, profesorii, la eforturile necesare schimbărilor.

Evaluările internaţionale de tipul PISA şi cele din zona universitară ne arată că România stă foarte prost la capitolul Educaţie. Ultimii din Europa. Dar nimeni nu face nimic pentru a îndrepta această situaţie. Despre aceste probleme n-am văzut dezbateri în spaţiul public.

Calitatea corpului profesoral. Nu se schimbă de la sine. Cea mai simplă cale ar fi autoformarea continuă a profesorilor, sub imboldul legării salarizării de performanţă, de progresul şcolar al elevilor, măsurat cu aplicaţii informatice. Până nu realizăm această legătură, este iluzoriu să discutăm despre calitatea corpului profesoral. Şi în învăţământ funcţionează principiul capitalist al obţinerii de foloase maxime cu eforturi minime. Atâta timp cât sistemul permite aşa ceva.

Evaluarea obiectivă a calităţii educaţiei. Singura cale este măsurarea progresului şcolar al elevilor, într-un sistem standardizat, unitar la nivel de ţară, bazat pe aplicaţii informatice. Că tot discutăm despre digitalizare în educaţie. Am descris de multe ori acest sistem, dar fără ecou. (aici)

Ministrul Cîmpeanu vrea o nouă lege a Educaţiei

Aproape fiecare ministru al Educaţiei a vrut să-i rămână numele în istorie legat de o nouă lege a Educaţiei. Bine că n-au reuşit, n-au apucat să o promoveze până să fie daţi afară. Altfel, ne alegeam în fiecare an cu o nouă lege a Educaţiei. O lege a Educaţiei trebuie să funcţioneze 20-30 de ani, pentru a arăta dacă este bună sau nu. Că se mai adaugă articole în funcţie de evoluţia sistemelor, e altceva. Dar fondul şi filosofia legii trebuie să rămână, pentru a vedea cât de bună este.

Am avut deja lucrările comisiei prezidenţiale condusă de Mircea Miclea, care a făcut o radiografie a sistemului nostru de învăţământ (România Educaţiei, România Cercetării) şi a prezentat un cadru pentru Legea Educaţiei Naţionale (LEN), legea 1/2011. În această comisie au lucrat profesionişti, nu politruci habarnişti din clientele politică. (Mircea Miclea, profesor, Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Daniel David – vicepreşedinte, vicepreşedinte al Consiliului Ştiinţific, Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Daniel Funeriu –vicepreşedinte, cercetător, Universitatea Tehnică din Műnchen, Germania, Răzvan Valentin Florian – secretar, director executiv Asociaţia „Ad Astra”, Dragoş Ciuparu, profesor, Universitatea de Petrol şi Gaze „Ploieşti”,Mihai Ionac, profesor, Universitatea de Medicină şi Farmacie “Victor Babeş”,Timişoara,Tudor Luchian, conferenţiar, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, Dorel Banabic, profesor, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca,Romiţă Iucu, prorector, Universitatea Bucureşti).

Prin comparaţie, despre proiectul România Educată nu se ştie ce specialişti are în spate.

LEN n-a apucat să-şi producă efecte pentru că a venit la guvernare PSD care i-a adus peste o sută de modificări, măcelărindu-i spiritul şi filosofia. Şi atunci de ce să o schimbi, dacă nu ştii cât de bună sau mai puţin bună este? Soluţia ar fi eliminarea din LEN a intervenţiilor PSD şi completarea cu articole impuse de evoluţia educaţiei din ultimii ani.

O lege complet nouă cere cel puţin un an pentru redactare şi cel puţin doi ani pentru trecerea prin parlament, CCR, etc. Nu apucă ministrul Cîmpeanu şi actuala putere să-şi vadă legea pusă în operă. Iar după expirarea mandatului actualului preşedinte în 2024,  e puţin probabil ca următorii decidenţi politici să continue aplicare proiectului România Educată. Aşa că cea mai bună soluţie este revenirea la forma iniţială a LEN, şi completarea ei cu cele necesare, aduse de evoluţia educaţiei în ultimii 10 ani. Avantajul LEN este că a fost realizată de specialişti, neutri politic, nu de politruci habarnişti proveniţi din clientele de partid.

Concluzii

Evaluările internaţionale ne spun că educaţia românească este coada Europei. Economia suferă din lipsa forţei de muncă calificate, cei mai buni elevi pleacă la universităţi străine şi majoritatea nu se mai întorc. Clasa politică pune interesele clientelei de partid deasupra intereselor ţării, de aici nenoricirea în care se zbate şcoala românească. Până în prezent n-am avut miniştri, cu excepţia miniştrilor Miclea şi Funeriu, care să ştie, să poată şi să vrea să modernizeze învăţământul românesc. Costurile acestei neputinţe le vedem în economie şi în nivelul de trai.