Dascăli fără scăpare din sistem
0
Aşa cum de jumătate din eşecul elevului e vinovat profesorul, învăţătoarea Blându îşi împarte „succesul” cu sistemul românesc de învăţământ. Nu atât ea trebuie dată afară din sistem, cât „sistemul”, incompetent, nepotist şi jegos, reformat mereu în mai rău, ar trebui dat afară din învăţământ.
Ce au învăţat tinerii absolvenţi, precum învăţătoarea Blându cândva, intrând în sistem?
Tablele adunării şi împărţirii „atenţiilor”. Pe vremuri, atenţie şi „cunoştinţe” solide în aparatul de partid, pentru obţinerea negaţiei la repartiţia pe un post în capătul Fundeniului de Sus din străfundul vreunui judeţ mărginaş.
Pentru suplinire, cum să treacă de „sfinţii” inspectoratului până la „dumnezeul” catedrelor. Apoi, să mângâie orgoliul directorului de şcoală de care depinde formarea claselor cu 25 până la 35 de elevi, respectarea standardelor fiind ceva vag în educaţia românească. Plus că directorul decide cine ia clasa de premianţi şi cine predă la profesională. Directorul dă şi continuitatea pe post, altfel te întorci anul următor la ţară, dacă ai apucat şi acolo vreo titularizare.
În comunism, nu pupai titularizare dacă nu erai membru de partid. După ’90, fixarea pe posturi s-a făcut nu prin concurs, ci cu dosare. Mulţi profesori renumiţi, cu generaţii de olimpici, dar încă suplinitori, n-au avut câştig de cauză în faţa celor care dăduseră dovadă de „inteligenţă socială”. Adică fuseseră „atenţi” şi se detaşseră la o şcoală de centru, meditaseră copilul cui trebuie pentru o locuinţă în zonă ori dăduseră sub pseudonim ”extemporale”, alegându-se adesea şi cu o funcţie care bate gradul… didactic.
Sistemul s-a perpetuat, cei cu dosar bun au avut prioritate şi pe stil nou. Asta ca să înţelegeţi ce vroia să spună învăţătoarea Dana Blându, filmată pe ascuns, când vorbea de adusul ei de la ţară…
Dar oamenii care conduc sistemul sunt mai breji?
Ce exemplu să dea cadrelor didactice inspectorii generali numiţi politic, unii fără grad sau doctorat dar cu derogare de la Ambramburica, ba chiar şi unii care nu călcaseră prin preuniversitar în viaţa lor? Cum pleacă, unii, inspectori dintr-o şcoală mărginaşă şi revin, peste ani, ca profesori la licee de top?
În schimb, îşi dau grade fără preinspecţii, pe şestache, îşi mută odraslele de la un liceu la altul în an terminal, călcând pe deasupra regulamentelor sau îşi fac firme de management al proiectelor europene câştigate de... inspectorat. Când sunt prinşi cu vreun matrapazlâc sau sunt dizgraţiaţi politic, majoritatea inspectorilor nu cad mai jos de un post de director...
Până şi inspecţiile au ajuns prilej de chiolhanuri, trebuie să faci împrumut în bancă să hrăneşti şi să transporţi comisia, asta dacă nu te-a pus naiba să te înscrii la o universitate din alt oraş, ca să plăteşti şi cazarea...
Înseşi instituţiile sistemului se întrec în exemple de bune practici
De la elevi şi părinţii lor, şcolile strâng bani pentru aproape orice: perdele, bănci, imprimante şi hârtie penru ele, manuale alternative, instrumente şi substanţe de laborator, dar şi protocol, parchet sau covor. Un control de la vârf de inspectorat a descoperit recent , nu mai puţin de 180 de mii de lei (40 de mii de euro) strânşi într-o şcoală gimnazială, fără asociaţie de părinţi înregistrată, sub oblăduirea direcţiunii şi prin concursul direct al... evident! - secretarei şi bibliotecarei... Şi ce să reproşeze inspectorii când până şi pentru pază se strâng pe faţă bani fără chitanţă?
Caricatură de Monica Zanet - Viaţa liberă
Mai mult, ISJ-urile veghează şi ele la „planul” de colectare. Apar tot felul de concursuri cu taxe de înscriere în locul vechilor olimpiade. Cadrele didactice sunt obligate la sesiuni de perfecţionare, taxate şi ele. Iar când partidul o cere, microbuzele şcolare sunt folosite fără ruşine ca... vehicule electorale.
Iar pentru cei cu spirit antreprenorial în capitalismul „de cumetrie”, şcolile sunt numai bune de muls. Au cămine de închiriat mai mult sau mai puţin pe blat, cantine de chefuit la nunţi şi botezuri, săli de sport sau măcar „baloane” din care nu ştiu vreo chitanţă să fi luat careva când a plătit să joace fotbal sau ţurca...
Statul însuşi, garantul constituţional al învăţământ gratuit, face chetă din sistem
Când se face câte o rectificare, de la educaţie se taie cel mai tare. Când nu mai sunt bani la buget, profesorii sunt primii arşi la salariu. În decembrie 2009, dascălii au fost cei trimişi o săptămână în concediu fără plată iar materia au recuperat-o, evident, pe timpul şi pe banii lor.
Când au venit tăierile de 25%, tot pe profesori i-au tăiat până la os. Celelalte categorii bugetare (interne, administraţie, fiscalitate, justiţie sau alte... servicii) şi-au recuperat uşurel şi fără zgomot procentele. În bătaia austerităţii au rămas doar cadrele medicale şi cele didactice, cele din urmă urmând să-şi recupereze din bani în vreo două cincinale...
De aceea nici un premier nu are curaj să se apuce de legea grilei unice de salarizare. Acesta e şi motivul pentru care cei 6% din PIB pentru educaţie rămân mereu un vis frumos. Pentru educaţie se alocă mereu doar jumătate fiindcă restul se poate colecta forţat, prin fondul şi fundul clasei, unde, în punguliţe meschine, numără mărunţişul părintele sau elevul casier.
*
* *
Învăţătoarea Blându, cea care strângea „Moş Crăciunul” pentru toată şcoala, poate fi blamată de neglijenţă – că s-a lăsat filmată, de aroganţă – că a cerut mult peste finanţele părinţilor, sau de cruzime – condiţionând serbarea bieţilor copii de nivelul sumelor colectate. Dar în niciun caz nu poate fi acuzată de inadaptare la sistemul în care lucrează. Ea este produsul perfect al acestuia.
Dana Blându este exemplul „AŞA DA!” de aruncat în faţă tuturor idealiştilor care mai cred că din muncă cinstită şi apostolat te alegi cu altceva decât cu marginalizarea, o pensie mizeră şi boli profesionale cu reţete cât toată pensia.
Se încarcă comentariile...
