Brexit: o explicaţie mai amplă

Am dedicate numeroase texte în ultimii ani desluşirii unor resorturi ale crizei financiare şi economice, frământărilor din UE (vezi şi volumele „Încotro se îndreaptă Capitalismul”, 2009; „Când finanţa subminează economia şi corodează democraţia”, 2012; „Marele impas din Europa”, 2015 - toate la Polirom). Rezultatul referendumului din Regatul Unit (UK) mă îndeamnă să reiau câteva gânduri pe aceste teme.

Chestiunea distribuţională

Brexitul face parte dintr-o naraţiune mai amplă. Regatul Unit (UK) nu face parte din zona euro şi a folosit cursul de schimb şi politica monetară autonomă ca mijloace de amortizare a şocului crizei financiare; criza nu a condus la şomaj de două cifre precum în ţări din euroarie, sau care aveau consiliu monetar, deşi UK are un sector financiar supradimensionat şi care a practicat modele de afaceri hiper-riscante, cu mari daune pentru cetăţeni (unele bănci au fost naţionalizate, salvate cu bani publici).

În UK, că peste tot în lumea industrializată (poate mai puţin în Japonia, ce merită o analiză aparte), chestiunea distribuţională (a veniturilor) a devenit acută. Multe analize se concentrează acum pe repartizarea pe vârste şi regiuni a votului în UK, remarcându-se că persoane mai în vârstă au votat pentru Brexit. Dar evidenţa nu este suficient de lămuritoare. De pildă, un radical de dreapta şi unul de stânga au dominat anul electoral în SUA, iar între votanţii democraţi care l-au sprijinit pe Bernie Sanders sunt mulţi tineri, sunt numeroase femei! În ţări europene, sunt numeroşi tineri care votează împotriva partidelor tradiţionale (drept este că mai ales unde şomajul este foarte mare). Există cifre ce ilustrează în mod grăitor problema distribuţiei veniturilor. În SUA, din anii 70 s-a adâncit o falie între evoluţia ascendentă a venitului mediu/loc şi stagnarea venitului median (ce ţine cont de repartizarea PIB-ului, care poate fi tot mai asimetrică); dacă în anii 70, 1% din populaţie câştiga 10% din veniturile totale, în 2013 acelaşi procent ajunsese la 20% (comparabil cu 18% în anul 1915).

Cât de preocupantă a devenit chestiunea distribuţională se vede şi din rapoarte ale FMI şi OCDE, organizaţii ce nu pot fi suspectate de a fi devenit bastioane ale unei gândiri neo-marxiste. Este vorba de judecată echilibrată, lucidă. Atenţia acordată lucrărilor lui Thomas Piketty, sau ale lui Emmanuel Saez, nu a venit de nicăieri. La ultima conferinţă anuală a BIS (24 iunie a.c.) economişti de vârf ca Francois Bourguignon, Barry Eichengreen, Charles Goodhart, s-au referit în mod direct la aspecte distribuţionale. Şi bănci centrale mari (Fed, Banca Angliei etc.) au publicat în anii recenţi analize privind distribuţia veniturilor, iar „stagnarea seculară” (concept utilizat de Alvin Hansen în anii 30 şi resuscitat de Larry Summers) pune în relaţie creşterea inegalităţii de venituri şi creşterea economică (altfel decât în abordarea lui Simon Kusnets). Creşterea inegalităţilor se vede şi din scăderea câştigurilor muncii salariate că pondere în PIB, în SUA şi Europa în ultimele decenii (România fiind la coada plutonului în UE28 cu cca. 32% din PIB în 2014)

Globalizarea a avut effect de boomerang: migraţia producţiei

Globalizarea neîngrădită a avut un efect de bumerang asupra asupra ţărilor industrializate, iar ascensiunea economică a Chinei a provocat o schimbare tectonică în spaţiul global. Teoria comerţului internaţional (Heckscher-Ohlin, Viner, pornind de la Ricardo) spune că schimburi economice internaţionale, comerţ liber, sunt cu sumă nenulă, că există situaţii cel mai adesea de win-win (câştigă toţi) prin specializare în sectoare cu avantaje comparative (avantaje competitive). Dar există simplificări în această teorie, care nici nu are în vedere şocuri ca cel evocat mai înainte: intrarea în competiţia globală a unor economii ce combina salarii mici (sau foarte mici) cu tehnologii înalte/competitive. Relocalizarea producţiei (ca expresie a globalizării) în ţări asiatice şi chiar în economii central şi est-europene a produs dislocări masive în lanţuri de producţie din ţările dezvoltate. De aici pierdere considerabilă de locuri de muncă în industrii prelucrătoare. Aşa se ajunge la competiţie cu suma nulă în economia globală. Marele economist Paul Samuelson a sesizat acest fenomen cu ani în urmă (Journal of Economic Perspectives, 2004). 

A gândi că oamenii pot intra într-un proces de reformare profesională imediată, sau perpetua, este o naivitate. Interpretarea fundamentalista a funcţionării pieţelor a condus la subestimarea costurilor globalizării neîngrădite.

Polarizarea veniturilor în ţări industrializate

În timp ce, la nivel global, economii emergente (China, ţări din Europa Centrală şi de Răsărit etc.) au redus decalaje economice, societatea s-a polarizat tot mai mult în ţări industrializate (vezi şi Branko Milanovici, Banca Mondială, OCDE). Aici găsim explicaţia pentru sentimentul multora că sunt perdanţi în competiţia globală, că au fost „abandonati” de guverne. Şi dacă adăugăm efecte ale crizei financiare - cu salvarea băncilor prin bani publici -, evaziunea („optimizarea”) fiscală practicată de firme multinaţionale, este lesne de înţeles de ce starea de spirit a multor cetăţeni este de respingere a elitelor politice. Nu sunt respinse piaţa, libertatea economică, ci politici publice bazate pe o paradigmă ultra-simplificatoare, care a accentuat inegalităţi economice şi a lovit în principiul şanselor egale; elite care au promovat această viziune sunt văzute ca responsabile.

La nivel naţional, stabilizatori automaţi, politici distribuţionale trebuie să ţină cont de asimetrii de tot felul (nu numai informaţionale), să protejeze pe cei mai vulnerabili, să încerce să egalizeze „şanse” (ceea ce nu înseamnă situaţii materiale automat). Aşa este moral, corect şi chiar pragmatic economic. Asigurările sociale iniţiate în Prusia lui Bismarck au pornit de la considerente pragmatice şi înţelegerea unor imperative sociale. În economia internaţională, însă, mecanisme de atenuare a asimetriilor nu există – operează numai instrumente de corecţie pentru balanţe de plăţi. Demantelarea aranjamentelor Bretton Woods a fost o evoluţie negativă. Ajutorul pentru dezvoltare este politizat şi legat de interese geopolitice; nu face parte din logica unor politici globale de asistenta sistematică.

Odată cu intrarea Chinei în economia globală, raporturile de forţă economică s-au schimbat radical. Şi nu această intrare ar fi problema, ci incapacitatea economiilor industrializate de a amortiza acest şoc extraordinar – unic în ultimele sute de ani. Este vorba aici şi de erodarea supremaţiei economice a Vestului în economia globală. Dacă această erodare ar fi lentă, situaţia ar fi gestionabilă; dar erodarea s-a produs prea repede la scara istoriei, fiind ocultată de supra-indatorare publică şi privată în ultimele două decenii. Iar Sillicon Valley nu poate fi clonat ca fenomen în tot Vestul. Criza financiară a izbit cu virulenţă şi ceea ce era în penumbră a ieşit la iveală.

Dificultăţile mari ale BRIC din ultimii ani încetinesc modificările în raporturile de forţă economică. Dar nu cred că vom asista la o regresie economică de amploare în China, la intrarea într-o stagnare ca cea a Japoniei; nu încă cel puţin. În plus, China, copleşeşte prin dimensiune; este foarte mare. Şi la ea se adăugă şi India cu o serie de sectoare industriale şi de high tech tot mai competitive.

Dublul şoc pentru ţările industrializate

Există, deci, o combinaţie între şocul distribuţional pe plan internaţional – cu ţări dezvoltate ce pierd teren în competiţia globală – cu un şoc pe plan intern, din cauza unor politici publice ce au neglijat aspecte de coeziune economică şi socială. Emmanuel Macron, ministrul francez al Economiei, un apropiat al cercurilor de afaceri, afirma că plătim pentru o viziune „ultra-liberală”. Este de remarcat şi ce a cerut cancelarul Angela Merkel Beijing-ului în materie de concurenţă economică. Iar acest apel vine din partea unei ţări care are surplus al balanţei externe de cca. 9% din PIB, care este o putere comercială în lume. Dar mare parte din euroarie, Uniune, gâfâie în competiţia globală. Sunt ţări în UE care au şomaj de două cifre, care au câştiguri de productivitate scăzute, care au de ce să fie îngrijorate de viitorul lor economic, social şi politic. Contractul social depinde de locuri de muncă şi salarii şi a crede că globalizarea rezolvă automat problemele denotă gândire economică precară; pieţele sunt necesare, dar nu sunt perfecte.

Autismul politicilor publice

Un autism în politici publice/economice ale elitelor, cu izvor şi într-o viziune economică simplistă, a neglijat coeziunea socială, nevoia de a evita fracturi majore. Şi politici de austeritate în UE duse la extrem fac parte din această miopie. O rezultantă este fragmentarea economică şi socială. Unii o văd inevitabilă în condiţiile noilor tehnologii, ale digitalizării, care distrug locuri de muncă se pare mai mult decât formează. Dar rolul politicilor publice este să încerce să prevină rupturi ce pot induce explozii sociale. Şi există bunuri publice care nu pot fi create la nivel individual, nici măcar local.

Erodarea clasei mijlocii în ţările industrializate are efecte nefaste în viaţa socială şi politică şi care, în combinaţie cu distribuţia veniturilor tot mai dezechilibrată şi nesiguranţa în creştere pe multiple planuri, conduce la radicalizare, extremism. Sunt fenomene care duc gândul la perioada interbelică. Pe acest fond se înscrie ascensiunea vocilor ce pun la îndoială ordinea liberală, globalizarea.

Tehnologii anti-sistem?

Noile tehnologii pot facilita proteste anti-sistem şi agregarea unor poziţii ce nu uşor se subsumează unor doctrine clare. Noi tehnologii pot fi utilizate şi că alternativă la structuri  organizaţionale actuale, la ierarhii contestate (bitcoin, de exemplu, este văzută ca monedă în afara controlului băncilor centrale).

Mănunchi de crize în Europa

Brexit-ul nu echivalează cu destrămarea Uniunii; dar accentuează tendinţe centrifuge, de fragmentare, alimentează instabilitatea.

Etienne Davignon, un vechi comiliton al lui Jacques Delors, spunea „că au fost pierduţi cetăţenii”; o exprimare cu multiple semnificaţii, care sugerează un deficit nu numai de comunicare, ci şi democratic – între Bruxelles (instituţii europene) şi statele membre; între guverne naţionale şi cetăţeni. Iar generaţiile mai tinere nu cunosc ororile războiului pentru a înţelege ce a însemnat proiectul european în Europa postbelică; este ce nu contenea a aminti fostul cancelar Helmut Schmidt, care a fost un înţelept între înţelepţi.

În Europa există o criză de design şi funcţionare a euroariei, marea problemă a imigranţilor, instabilitate devenită cronică în vecinătăţi ale Uniunii;

Există o mare problemă geopolitică cu aranjamente de securitate neclare după anexarea Crimeei.

Brexit-ul este o lovitură pentru politica de Securitate şi externă a Uniunii. UK este un partener privilegiat al SUA în cadrul NATO şi avea un rol important în balanţa de putere pe Continent, în cadrul Uniunii.

Atitudinea faţă de UK

Unii lideri din UE greşesc atunci când vor (se pare) să pedepsească UK pentru Brexit. Este nu numai o atitudine neînţeleaptă, dar ignoră o realitate dramatică: sunt mulţi cetăţeni în nu puţine state din UE (inclusiv în Franţa, Olanda, Danemarca etc.) care cer scrutin pe tema unui exit; sunt numeroşi cetăţeni care nu privesc cu ochi buni instituţiile europene. Deci, este bine să ne uităm în oglindă înainte de a anatemiza. Brexit-ul a arătat un stat (UK) profund divizat, dar frământări interne asemănătoare sunt şi în alte ţări din Uniune. Noroc că la Berlin, cancelarul Angela Merkel a avut o reacţie echilibrată. Ce ar fi dacă un număr mare de cetăţeni ar solicita referendumuri în state din UE în mod formal? Ar fi oare interzise? Ce am face atunci cu democraţia? David Cameron a făcut o mare greşeală când a jucat la ruleta politică internă o miză europeană de o asemenea anvergură. Dar în UK a fost alegerea şefului guvernului; ce faci dacă presiunea va veni de jos, de la cetăţeni?

Există ieşire din impas în UE?

În UE, ieşirea din impasul economic şi social nu se poate rezuma la încercări de a reforma guvernanţa Uniunii, a euroariei (vezi Raportul celor 5 Preşedinţi).

Este nevoie şi de o regândire a politicilor economice, publice, la nivel naţional, care să nu lase mari segmente din populaţie cu sentimentul şi condiţia efectivă de „loseri”. Ar fi bine ca Raportul Monti din 2010 să fie revăzut, chiar dacă viziunea de acolo este depăşită de evenimente. Dacă nu se va acorda mai multă atenţie aspectelor distribuţionale şi de fairness (echitate), ascensiunea forţelor anti-establishment va fi greu de stopat şi ar putea să capete forme anti-democratice.

Reinventarea Uniunii, cum cer unii, trebuie să se bizuie pe reinventarea modelului de economie de piaţă concomitent cu o reformă a funcţionării euroariei.

Modelul „renano-westfalic’’, cum îl numea Michel Albert, pare mai robust (performant) decât altele, dar nu poate fi reprodus uşor. De aceea, trebuie găsite instrumente de stimulare a convergentei reale. Nici actorii sociali nu mai pot fi implicaţi cu uşurinţă în „co-determinări” (Mitbestimmung) la nivele naţionale forţa sindicatelor fiind mai slabă. 

Politic este greu să aibă loc o adâncire a integrării. Dar chiar dacă nu se poate avansa cu „More Europa” (mai multă Europa), trebuie să se realizeze o „Europa mai bună” (a better Europe). Adică, sistemul să funcţioneze din nou în avantajul celor mai mulţi – o lecţie valabilă în SUA şi Europa deopotrivă.

Better Europe ar însemna şi o uniune bancară care să fie completă, nu numai cu mecanism de supraveghere comun şi mecanism de rezoluţiune (şi acesta firav prin backstopul financiar extrem de mic)

Uniunea are nevoie de o politică de imigraţie efectivă, existând o problemă demografică majoră; şi politicile demografice trebuie puse la punct. Frontierele trebuie să fie protejate mai bine.

Sfârşitul unui ciclu de globalizare?

Condiţiile din economia globală rămân extrem de complicate cu bănci centrale care au fost forţate să recurgă la măsuri de negândit cu ani în urmă pentru a ţine sisteme pe linia de plutire.

Poate că ne apropiem de finele unui ciclu de susţinere a liberalizării/globalizării externe neîngrădite –s-a mai întâmplat în istoria ultimelor sute de ani (vezi ce au urmat după epoca Victoriană). Este notabilă, de altfel, schimbarea de abordare a FMI privind mişcarea capitalurilor. Când o viziune nu aduce beneficii celor mai mulţi cetăţeni, se umblă la registrul de politici, voit sau nevoit. Este de presupus că oricine va ajunge la Casa Albă, Washington-ul va fi mai precaut (ca să nu zicem protecţionist) în alegerile de politică comercială. Şi Uniunea este posibil să meargă într-o direcţie similară în relaţiile comerciale externe, ceea ce poate avea implicaţii majore pentru sistemul global. Cred că în acest registru se cuvine să interpretăm exhortaţii ale cancelarului german faţă de oficiali chinezi. TTP (acordul comercial transpacific) şi TTIP (acordul de comerţ şi investiţii transatlantic) sunt de citit cu astfel de ochelari; aceste tratate nu trebuie să servească numai marilor corporaţii.

România după Brexit

Mi se par neinspirate declaraţiile unora că Brexit-ul poate însemna oportunităţi pentru România. Aceasta denotă o neînţelegere a situaţiei foarte dificile din Uniune, a consecinţelor Brexit-ului. Când vremurile sunt oricum tare tulburi, când Europa rămâne o regiune intens suferindă economic, când tendinţele de fragmentare sunt tot mai puternice, să vorbeşti despre şanse sună ridicol.

România ar pierde enorm dacă s-ar destrăma proiectul European. Dar a fi în UE nu înseamnă să nu îţi aperi interese economice legitime, să nu încerci să dezvolţi avantaje competitive, să sprijini capitalul autohton. România are nevoie de rădăcini interne mai puternice. Dar pentru ca acestea să capete forţa este nevoie de un sector public mai performant, cu mai puţină risipă şi producţie eficientă de bunuri publice. Lupta împotriva corupţiei trebuie să continue în mod ferm. Trebuie să reuşim să colectăm mai bine impozite şi taxe pentru a finanţa mai bine educaţia, sănătatea şi infrastructura. Într-o lume atât de incertă şi complicată, trebuie să valorificăm rezerve interne, să clădim robusteţe.

Politica bugetară nu îşi poate permite derapaje majore; deficitul pentru 2016 este programat la aproape 2,9%, care este o cvadruplare faţă de cel din 2015 (potrivit metodologiei ESA a Comisiei Europene). Atenţie, deci, la proiectul de buget pentru 2017. Este esenţial să realizăm o colectare mai bună a veniturilor fiscale în anii ce vin. Mai ales că este nevoie de bunuri publice de bază în cantitate mai mare pentru modernizare.

Guvernul Cioloş face bine că încearcă să existe un program contra excluziunii sociale; un asemenea program tine de luciditate şi bun simţ economic şi politic.

România nu trebuie să slăbească cooperarea strategică cu UK.

România trebuie să fie loială proiectului European; în acelaşi timp, trebuie să sprijine reformarea Uniunii pentru a se răspunde la provocări imense.

P.S.: Pentru cei interesaţi se poate consulta pe site-ul BNR şi textul meu „How to avoid a breakdown of the Union”.