Acest lucru a făcut ca sectorul financiar şi sectorul public să devină strâns legate, randamentele datoriei suverane au început să crească fiind cauzate de preocupărilor cu privire la capacitatea guvernelor de a-şi recapitaliza propriile bănci. Rezultatul a fost că datoria publică, care fusese cândva utilizată ca garanţie, a scăzut în valoare, afectând grav creditarea bancară şi ducând la o recesiune profundă a zonei euro.

Impactul şi profunzimea recesiunii din zona euro ar fi putut fi reduse considerabil dacă în Europa ar fi existat o uniune bancară. În primul rând, pentru că  o astfel de uniune ar fi asigurat o supraveghere mai strictムa sistemului bancar, ceea ce ar fi dus la mai puţine credite neperformante (la nivelul întregii zone euro, se estimează o valoare a creditelor neperformante de cca 1000 de miliarde de euro). În al doilea rând, dacă băncile ar fi fost capabile să se finanţeze una pe cealaltă, guvernele nu ar mai fi fost obligate să le susţină, ceea ce ar fi atenuat cercul vicios dintre guvernele supraîndatorate şi băncile cu probleme.

Criza financiară a evidenţiat cu această ocazie sincope serioase în funcţionarea sistemului bancar, probleme ignorate până atunci pentru că efectele negative nu ajunseseră sa fie externalizate la nivel social. Proiectul unei uniuni bancare europene a venit în mod natural, Comisia Europeană propunând în 2012 un cadru formal pentru realizarea ei. Cadrul a fost gândit ca fiind format din trei „piloni”: un supraveghetor unic al sistemului bancar - Banca Centrală Europeană  (pilonul 1), un Mecanism Unic de Rezoluţie împreună cu un fond comun pentru salvarea/închiderea ordonată a băncilor cu probleme (pilonul 2)  şi un regim comun de garantare a depozitelor în Europa (pilonul 3). „Mandatul” proiectului bancar era unul singur – ruperea cercului vicios dintre bănci şi guverne, crearea unui mecanism care sa prevină ex-ante un potenţial nou val al crizei bancare europene.

Implementarea acestui proiect se dovedeşte a fi, însă, mult mai dificilă decât şi-ar fi închipuit chiar şi euroscepticii. Dacă cu privire la pilonul 1 s-a ajuns la un acord (avizarea BCE ca autoritate unică de supraveghere), obţinerea unui consens cu privire la ceilalţi doi piloni va fi mult mai dificilă, motivul principal fiind acela ca nicio ţară nu doreşte ca proprii contribuabili să fie responsabili în mod nejustificat pentru recapitalizarea băncilor in ipoteza manifestării unei noi crize bancare. La prima vedere, acest lucru pare rezonabil. Decidenţii europeni vor trebui însă să cântărească cu atentie costul unui efort de recapitalizare a băncilor în comparaţie cu acela al unei situaţii în care fiecare e pe cont propriu, asa cum s-a întâmplat în 2008.

Săptămâna trecută autorităţile europene au anunţat finalizarea cu succes a unei noi etape a uniunii bancare (pilonul 2) - Mecanismul Unic de Rezolutie cu cele două componente „bail-in” (componenta de salvare cu resurse interne) şi „bail out” (componenta de salvare exterioară). Prima componentă a pilonului avea nevoie de creditorii bancari, acţionari pentru a suporta o parte a pierderilor unei bănci aflate în dificultate. A doua componentă presupunea crearea unui prag care să fie utilizat pentru a sprijini băncile aflate în dificultate. Acest prag va fi finanţat prin contribuţii de la băncile din zona euro, contribuţii ce vor constitui un „fond unic de soluţionare” în cadrul Mecanismului Unic de Soluţionare.

Deşi a fost anunţată finalizarea cu succes a celei de-a doua etape, răƒmân în continuare „€œpunte de blocaj”. Mecanismul bail-in, de exemplu, necesitムclarificăƒri în privinţa modului cum vor fi absorbite pierderile de căƒtre fiecare categorie de agenţi implicaţi (acţionari, creditori, deponenţi). Mecanismul bail-out va trebui finanţat corespunzător pentru a putea susţine cu adevărat sectorul bancar european. Conform estimărilor, suma totală propusă de finanţare a fondului (55 de miliarde de euro) este considerată a fi insuficientă (până acum UE a cheltuit 1500 de miliarde de euro pentru salvarea de la faliment a băncilor). O altă problemă (care ar putea da totul peste cap, în opinia mea) se referă la criteriile iniţiale referitoare la cine şi cât contribuie la acest fond. Iniţial, contribuţiile la fond trebuiau stabilite în funcţie de măƒrimea bilanţurilor şi gradul de risc al băncilor din sistem. Se pare că în cadrul ultimei întâlniri condiţiile iniţiale au fost „€œdiluate” în favoarea marilor băƒnci. În plus, potrivit mecanismului agreat, acumularea resurselor la fond se va face în mod treptat.

Pe de altă parte, se pare că în cadrul ultimei întâlniri s-a ajuns totuşi la un acord cu privire la ţintă - după primii doi ani să se atingă 60% din totalul de 55 de miliarde al fondului. În plus, propunerile de finanţare iniţiale propuneau un interval de 10 sau 15 ani până ca fondul să devină complet finanţat pentru a putea susţine sectorul bancar. În cadrul aceleaşi întâlniri s-a agreat constituirea fondului de rezoluţie în opt ani, faţă de 10 ani stabiliţi iniţial (deşi BCE a a pledat în cadrul întâlnirii pentru obţinerea unui interval mult mai scurt, fiind direct interesată).

Ce rămâne de facut

Imaginea actuală a UBE este aceea a unui „scaun cu trei picioare” care se sprijină pe un picior şi jumătate.

Chiar dacă a existat un acord cu privire la Pilonul 1 si 2, o uniune bancară completă este încă departe de a deveni realitate.

Pilonul 3 este de departe cel mai controversat aspect al propunerii referitoare la uniunea bancară. Şi după cum decurg negocierile între autorităţi, se pare că atingerea unui consens cu privire la un sistem comun de garantare a depozitelor e în momentul actual un vis îndepărtat.

Fără această componentă (pilonul 3) deponenţii vor rămâne expuşi la pierderi în cazul unui faliment. S-au făcut puţine progrese în acest sens din cauza rezistenţei Finlandei şi Germaniei, unde există o opoziţie publică puternică împotriva utilizării banilor contribuabililor pentru garantarea depozitelor bancare din alte ţări. În plus, Germania rămâne reticentă în adoptarea acestui sistem, deoarece supunerea multora dintre băncile landurilor la o examinare suplimentară este interpretată ca o ameninţare la adresa suveranităţii sale.

Pentru a face progrese cu privire la uniunea bancară, ţările europene mai puternice vor trebui să joace un rol mai activ în negocierea unui trade off adecvat cu ceilalţi membri presupuşi ai uniunii bancare. Este important să se ţină cont de faptul că o UBE eficientă nu trebuie doar să doteze instituţiile europene cu capacitatea de a interveni în mod eficient în sectorul bancar ci şi sa distribuie riscul în mod egal.

Pe de altă parte, chiar dacă este clar că lucrurile merg greu pentru că nu există încă suficientă voinţă/consens politic, eu am încă serioase semne de întrebare cu privire la proiectul în sine al uniunii bancare europene (tehnic vorbind): abordarea graduală, în trepte, este oare cea mai bună soluţie, demnă de a duce stabilitatea financiară în Europa? Rezolvă actuala schema a uniunii bancare, pe fond, problema „Noii Imposibile triade”? rezolvă uniunea bancară cauza (sau doar efectul) unor probleme din zona euro? Putem vorbi de o adevarată uniune bancara atât timp cât nu există o autoritate financiară unică (şi nu doar armonizarea cadrului de reglementare şi supraveghere bancară) care să răspundă în exclusivitate de implementarea acestui proiect? cine va suporta costurile crizei bancare actuale, atât timp cât uniunea bancară va fi responsabilă doar pentru crizele viitoare? Şi, nu în ultimul rând, are actuala structură a uniunii bancare capacitatea reală de a soluţiona crizele bancare viitoare?

Cum ar trebui să se poziţioneze România

Comisia Europeană a dat posibilitatea statelor din ECE de a opta să participe sau nu la Uniunea Bancară. Cu menţiunea că acestea nu vor avea însă drept de vot în Consiliul Guvernatorilor. Cu alte cuvinte, ţi se dă posibilitatea de a sta la masă, fară să ai şi dreptul de a comanda ce vrei să mănânci. Doar ţările din zona euro vor putea lua decizii în consiliu. Evident, mulţi au fost nemulţumiţi, motiv pentru care au decis să rămână în afara uniunii bancare. Summit –ul din decembrie 2012 a îndulcit însă puţin situaţia, dând posibilitatea ca toate statele participante la proiectul bancar să aibă drept de vot într-un nou organ de decizie al BCE - Consiliul de Supraveghere, dar nu şi în Consiliul Guvernatorilor (care deţine drept de vot pentru deciziile Consiliului de Supraveghere). Aici părerile sunt împărţite. Există voci care consideră că, din punct de vedere politic, e mai bine să stai la masa negocierilor (chiar dacă nu e masa principală), decât în afara ei. România a luat o astfel de poziţie. Alte state au fost mai categorice, au optat să rămână în afara ei, cel puţin în formatul actual.   

Din punct de vedere economic, uniunea bancara este un proiect pe termen lung care afectează atât ţările zonei euro, cât şi pe cele din afara ei.

În mare parte, pentru că implică punerea în comun a unor resurse financiare şi cedează competenţe către o autoritate supranaţională, ceea ce nu e puţin lucru.

În opinia mea, beneficiile pe care Uniunea Bancară le poate avea pentru România sunt mai degrabă de natură indirectă. Cel puţin până când aceasta va fi admisă în zona euro. Sectorul bancar românesc este dominat de bănci din zona euro, motiv pentru care riscurile de contagiune dinspre băncile mamă aflate în zona euro pentru România sunt reale. Aderarea la Mecanismul Unic de Rezoluţie (MUR) european poate constitui pentru România o „plasă de siguranţă”, permiţând adoptarea mai rapidă de măsuri care să evite falimentele băncilor mari şi a externalităţilor negative generate de acestea.

Pe de altă parte, nu trebuie ignorat un aspect problemă important, problema resurselor financiare/contribuţiilor. La nivel de declaraţii toată lumea a fost de acord cu proiectul uniunii bancare, până când s-a pus problema de cine cu cât vine să contribuie/finanţeze proiectul. Statele dezvoltate s-au dovedit a fi extrem de reticente în acest sens. Cum ar putea să se poziţioneze un stat precum România, care va avea cel mult beneficii indirecte? ... Ar trebui să se gândească de două ori înainte de a-şi exprima poziţia.