Am scris articole lungi şi detaliate pe această temă, însă argumentele mele nu conving, oricât mi s-ar părea mie de logice şi de solide. Ca peste tot, oamenii au nevoie de o demonstraţie experimentală, nu de raţionament abstract. Şi asta m-am gândit să fac acum, după ce m-am reîntâlnit cu un director general care fusese dat afară pentru că se uita la poze pe telefon în timpul programului, şi mi-am adus aminte de toată întâmplarea. Acum era detaşat şi vesel, însă atunci fusese negru de supărare.

Acum vreo trei ani, am recrutat un country manager pentru o multinaţională. Au luat, până la urmă, pe cineva cu foarte multă experienţă, cu un CV impresionant. Până la cei 50+ de ani avusese posturi similare în companii cu nume mari, a fost manager prin multinaţionale încă de când era tânăr, şi aici, şi prin lumea largă.

I-am spus de la început că acea companie este foarte atentă cu angajaţii ei, mai atentă decât am văzut prin alte părţi, şi să ţină seama asta. Că sunt foarte principiali, poate chiar exageraţi la detalii, la proceduri, la nuanţe şi la imagine. Nu ştiu dacă a luat prea în serios ce i-am zis.

Peste zece zile, mă cheamă clientul (angajatorul, adică) să-mi spună că nu îl vor mai ţine. Vor lăsa să se încheie o lună, aşa, ca un fel de politeţe faţă de noul angajat, însă decizia fusese deja luată. Desigur, mi-au explicat pe îndelete de ce îl trimiteau acasă.

Fac o paranteză ca să scriu că toţi din companie stau într-un spaţiu deschis imens, doar directorul general are o cuşcă închisă, însă şi aceea cu pereţi de sticlă. Şi nu e nevoie să spun că atunci când îţi vine un nou country manager, îndeosebi unul român, după ce tot timpul ai avut străini, toate perechile de ochi sunt aţintite spre cuşca de sticlă, de dimineaţă până seara, cel puţin în primele săptămâni...

Prima zi de lucru cu nouă funcţie, aşadar. Intră pe uşă bine dispus, optimist şi cu chef de muncă. Şi prima lui fraza managerială: „Care e locul meu de parcare?“ Tare mirat a fost să afle că nu a avut nimeni vreodată un loc de parcare rezervat la ei în firmă, niciun country manager şi niciun alt director. A trecut peste asta, gândindu-se, probabil, că va rezolva mai târziu problema, după ce era pus la curent şi cu celelalte urgenţe.

Apoi s-a aşezat la birou, în cuşca lui de sticlă, a cerut o cafea şi şi-a aprins o ţigară. Atunci se putea fuma în birou, nu era încă o lege care să te oblige să te porţi civilizat. S-a uitat pe pereţi, s-a uitat şi pe geam de câteva ori, s-a uitat şi în gol, a făcut rotocoale de fum. A durat 11 minute. Unii angajaţi au cronometrat 10 minute, alţii 12, dar au ajuns la un acord final pe cifra 11.

Şi fiecare zi începea exact la fel, cu precizie matematică. După care urmau şedinţe, discuţii, citit, scris, întâlniri, plecări, veniri, activităţi manageriale, ştiţi cum fac directorii. Adesea, între acestea, se uita la Instagram sau alte poze pe telefon. Care poze pe telefon păreau foarte captivante, conform analizei şi concluziilor angajaţilor care îi studiau mimica şi fiecare mişcare. Şi care angajaţi, cu privirea mai ageră (majoritatea erau foarte tineri) puteau distinge de la distanţă dacă e Facebook, Badoo sau alt program, după care toată firma era instantaneu informată.

Şi au trimis nişte poze cu noul director uitându-se pe Facebook şi şefului cel mare, stăpân pe multe ţări. Mi le-a arătat şi mie. Şi au mai fost câteva „instantanee“ din acestea, cam de acelaşi fel. Însă şeful cel mare, stăpân pe multe ţări, după cum am spus, a luat decizia să-l trimită acasă pe noul country manager român când a aflat că nu dădea bună ziua angajaţilor când intra în firmă sau într-un birou. Ar fi luat-o oricum, neîndoielnic, însă mi-a povestit că în acel moment atunci i s-a pus pata rău de tot.

După o lună, când i-au comunicat oficial că îl dau afară, omu' a fost stupefiat. Apoi, revoltat de „superficialitatea cu care au luat o asemenea decizie majoră“ doar pe nişte „mărunţişuri“, fără să-i lase timp să arate ce ştie şi ce poate cu adevărat să facă.

Am avut o discuţie lungă cu el pe tema asta. I-am spus că nu fiindcă se uita la poze în timpul programului l-au trimis acasă, ci pentru că angajaţii l-au văzut uitându-se la poze în timpul programului. Nu ştiu dacă a înţeles chiar din prima care era diferenţa. Şi nu îţi începi prima zi de lucru în noul job cu o ţigară, o cafea şi cu un uitat în gol 11 minute. Chiar în faţa intrării era o cafenea. Dacă nu putea rezista fără ţigara aceea, mai bine venea cu 11 minute mai devreme şi se oprea la cafenea. Măcar în primele 10-15 zile, dacă nu chiar în primele 2-3 luni...

Pentru că primele două, trei săptămâni sunt absolut decisive pentru imaginea pe care ţi-o faci în faţa supuşilor tăi. Şi, în funcţie de această primă imagine, şi de reacţiile care decurg de aici, lucrurile o pot lua în direcţii cu totul diferite, în foarte scurt timp. Adesea decisiv şi iremediabil.

„Nu mă aşteptam să fie atât de tipicari şi de atenţi la toate fleacurile...“. Ba eu cred că ar fi trebuit să se aştepte, să se aştepte la orice, să aibă răspunsuri şi reacţii pregătite dinainte la orice scenariu, oricât de puţin probabil ar fi fost el. Un director general nu are voie să spună că nu se aştepta la ceva anume şi că nu era pregătit. Asta o fac alţii, dar nu directorii generali. Nu te aşteptai ca angajaţii să te pozeze jucându-te pe telefon şi să trimită şefului cel mare? E problema ta, nu a angajaţilor! Directorii generali au planul A, planul B, planul C pentru angajaţi tipicari şi cusurgii, planul D pentru subordonaţi ostili, care te pozează pe ascuns, şi tot aşa, până la planul Z. Pregătite dinainte, vreau să spun.

L-am întrebat dacă a avut un handover plan scris, sau măcar un checklist. După cum s-a uitat la mine şi a căscat gura am înţeles. Când intri într-un job nou, mai ales în unul foarte mare, sunt sute de lucruri pe care trebuie să le faci, la care să fii atent, ce şi cui să ceri, în ce ordine, în ce volum şi la ce nivel de detaliu. Nu ai cum să le ţii minte pe toate sutele, în ce ordine, cu ce succesiune. Nimeni nu le poate ţine minte, şi cu atât mai puţin pe la 50+. Iar dacă nu le ai scrise, faci doar ce şi când îţi aduci aminte, evident.

Am văzut astfel de handover books pentru noii directori generali, şi nu numai generali. Scrie acolo ce faci în prima zi, în a doua, în a noua, ce să ceri, ce să dai, ce să arăţi, şi tot felul. Sunt sute, sute, puse frumos în ordine, clasificate, categorisite. Ca să nu uiţi, ca să nu îţi scape ceva, ca să nu le faci în altă ordine, ca să nu te faci de râs, ca să arăţi angajaţilor cum trebuie să facă şi ei, la urma urmei, ca să nu te prindă pe picior greşit, ca să le arăţi că nu degeaba ai o leafă de 10 ori mai mare că a lor, ca să nu te dea afară şeful cel mare peste o lună sau două.

Dar câţi iau cu adevărat în serios un job de country manager, sau de ce manager o fi el, oricât de mare ar fi salariul?