O formulă camerală
0
Mărturisesc că nu îmi este tocmai la îndemână să scriu despre spectacolul cu celebra piesă „Amadeus” a lui Peter Shaffer, regizat de Gavriil Pinte la Secţia germană a Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. Nu fiindcă Amadeus-ul sibian ar fi un spectacol dificil ce s-ar lăsa cu greu comentat şi a cărui idee ar fi nu tocmai uşor de dibuit.
Dimpotrivă, avem de-a face cu o montare clară, bine structurată şi articulată, în care povestea morţii lui Mozart, moarte de care se autoacuză Antonio Salieri (Sunt eu făptaşul îşi autointitulează el confesiunea) e limpede paginată şi depănată în imagini şi concepte scenice riguros şi frumos construite, dar şi convingător înlănţuite. Spunând şi scriind cele de mai sus, am exclus din start ideea că Amadeus-ul sibian ar fi un spectacol prost ce ar presupune prudenţă ori reticenţă în comentariu. Nici vorbă. Regizorul Gavriil Pinte a riscat şi a câştigat. A riscat, optând pentru formula de spectacol-studio, de spectacol cameral, jucat cu publicul pe scenă. Ba chiar şi-a văzut împlinită şi dorinţa de a construi o montare vădit fundamentatăp pe vizual, cu multe imagini de o retorică remarcabilă (cum sunt, de pildă, cele din secvenţele a căror protagonistă e Katharina Cavalieri), totul cu un minimum de suport scenografic. Roxana Ionescu, semnatara decorurilor şi a costumelor, s-a slujit în principal de câteva panouri şi o oglindă ( formula la mise en abyme e evidentă) în aşa fel mânuite încât scena pare plină, vie şi colorată, în pofida resurselor limitate. Retorica în cauză nu e deloc tangentă calofiliei ceea ce iarăşi e un lucru demn de subliniat.
Şi atunci de unde dificultatea pe care o încerc în faţa computerului, acum când scriu cronica spectacolului sibian? Din aceea că pentru mine Amadeus de Peter Shaffer nu înseamnă nicidecum sau nu înseamnă în primul rând filmul din 1984 al regizorului Milos Forman. Nu înseamnă nici spectacolul din anul 1982, realizat pe scena Teatrului „Giuleşti”, predecesorul „Odeon-ului” de azi, de Dinu Cernescu, cu maestrul Radu Beligan în Antonio Salieri şi cu foarte tânărul pe atunci Răzvan Vasilescu în Mozart. Spectacol fără doar şi poate valoros, spectacol important, salvat de la uitare graţie filmării lui de TVR. Amadeus e, pentru mine, înainte de toate, magistralul spectacol montat în 1986 de Alexandru Darie pe scena Teatrului de Stat din Oradea, în superba scenografie a Mariei Miu. Cu decoruri mari, pictate ca la operă, cu costume multe şi luxoase. Şi cu regretatul Ion Mâinea în Salieri şi Cristian Şofron în Mozart. Spectacol la a cărui naştere am fost martor, pe care l-am văzut de mai bine de 20 de ori la sediu şi de câteva ori în turneele lui prin ţară. Ascultând acum la cască traducerea în limba română a textului, recunoscând pasaje întregi din exemplara versiune românească datorată lui Beatrice Staicu, nostalgiile şi comparaţiile devin aproape inevitabile. Or, dacă nostalgiile sunt admisibile şi în cazul unui critic, comparaţiile, nu.
Judecat, aşadar, ca un produs independent, cu o estetică de sine stătătoare, Amadeus de la Secţia germană a Teatrului Naţional „Radu Stanca” merită aprecieri şi stimă. Daniel Plier, interpretul lui Salieri, are o evoluţie interesantă, consecventă, clar desenată. Întruchipează mediocritatea personajului şi dă expresie luptei acestuia cu geniul care e Mozart. O luptă cu atât mai dureroasă cu cât Salieri nu e invidiosul în stare pură, distrugătorul de dragul distrugerii, „criminalul” de dragul crimei. E fiinţa minusculă conştientă de limitele sale, dar şi omul care ştie că se numără printre puţinii înzestraţi cu capacitatea de a realiza adevăratele proporţii ale geniului. E, uneori, criticul în relaţie cu creatorul. Salieri, aşa cum e el desenat de Daniel Plier, nu e întruchiparea răului absolut. Nu e imaginea răului congenital. E „răul” care creşte pe măsură ce geniul mozartian devine tot mai cert. Chiar dacă nu e recunoscut de mediocritatea ce îl înconjoară pe marele compozitor, ci doar de Antonio Salieri. Mediocritatea acestuia, aşa cum e ea interpretată de Daniel Plier, e substanţial diferită de aceea a Împăratului Iosif al II lea (Daniel Bucher), a contelui von Strack ( în travesti: Johanna Adam), a contelui Orsini Rosenberg (Andrei Hansel), a baronului van Swieten (Ali Deac), a Katharinei Cavalieri (Anca Cipariu) ori chiar a Constanzei Weber( Natalie Sigg). Mediocritatea lui Salieri, despre care muzicologii spun că nu ar fi fost un compozitor chiar atât de prost precum îl arată în piesa lui Peter Shaffer, e de altă calitate decât mediocritatea de vulg, informă. De unde, cred, şi ideea multiplicării şi transformării în personaj colectiv a celor doi Venticelli ( Johanna Adam, Daniel Bucher, Anca Cipariu, Ali Deac, Andrei Hansel, Natalie Sigg, Cătălin Neghină).
Dacă lui Daniel Plier îi recunosc şi îi apreciez consecvenţa evoluţiei, lui Wolfgang Kandler, interpretul lui Mozart, îi reproşez, în schimb, inconsecvenţa şi vizibila scădere a implicării în spectacol pe măsură ce acesta avansează. Wolfgang Kandler începe bine, dar sfârşeşte mai puţin bine. Rosteşte cvasi-indiferent celebrul monolog Ce-a fost viaţa mea şi devine absent cu totul spre final. Păcat.
Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu-Secţia germană- AMADEUS de Peter Shaffer;
Traducerea în limba germană: Nina Adler;
Traducerea în limba română: Beatrice Staicu;
Regia: Gavriil Pinte;
Scenografia: Roxana Ionescu;
Cu: Daniel Plier, Wolfgang Kandler, Natalie Sigg, Daniel Bucher, Johanna Adam, Andrei Hansel, Ali Deac, Anca Cipariu, Cătălin Neghină;
Data premierei: 2 octombrie 2014
Se încarcă comentariile...
