Florin Zamfirescu, actor: „La Mineriadă m-a salvat un miner“

IDEAL Actorul Florin Zamfirescu povesteşte despre anii copilăriei, când lucra la câmp, într-un sătuc de sub muntele Cozia şi visa să devină într-o zi vedetă, despre pericolul prin care a trecut la Mineriadă şi despre întâlniri miraculoase în viaţă.

Florin Zamfirescu (66 de ani) este unul dintre cei mai importanţi actori ai generaţiei lui, cu roluri premiate în film şi în teatru, cu o viaţă ca un roman. S-a  născut în Călimăneşti şi a copilărit într-un sat de lângă muntele Cozia, unde viaţa a fost destul de grea. A muncit la câmp când era copil şi a învăţat să spună poezii de la vârsta de 3 ani. În clasa a X-a era deja o vedetă, în urma unui concurs de televiziune. În perioada comunistă a jucat roluri importante, după ce, în 1971 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică ca şef de promoţie, institut al cărui rector avea să devină între anii 2000 şi 2008. A jucat în peste 30 de filme regizate de Lucian Pintilie, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc. În teatru, a interpretat zeci de roluri, în insituţii din ţară şi din Bucureşti. Este profesor la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică. N-a făcut disidenţă în perioada comunistă, dar spune cu mândrie că nici n-a recitat vreodată poezii patriotice. Un destin tumultuos, cu suişuri şi coborâşuri, cu o viaţă personală învolburată în care au existat trei divorţuri, dar un traseu foarte hotărât în actorie.

„Weekend Adevărul“: O să vă întreb direct. Talentul e ceva genetic în familia Zamfirescu? Sunteţi mulţi actori în casă...

Florin Zamfirescu:  Mama, la ea e cheia... Mama a crescut la ţară, fată de popă, dar pentru că avea fraţi, bunicul a hotărât că fetele stau la tigaie, băieţii merg la şcoală. Când era elevă, un învăţător care făcea serbări la final de clasă a văzut că mama avea talent şi i-a zis lui bunicu’ s-o dea la şcoală. Dar n-a dat-o şi ea a rămas cu frustrarea asta. Şi în sărăcia aia de la noi de acasă, mi-aduc aminte că mama rămânea cu mine uneori şi mă învăţa poezii. Pe la vreo 3 ani am avut aprindere de plămâni şi am făcut febră mare şi eu recitam versurile pe care le reţinusem de la mama... Ea mi-a povestit.

Care e prima amintire?

Sunt două. Sâmbăta, ieşeam la plimbare în Călimăneşti şi, primul lucru, treceam pe la un magazinaş de unde îmi luau mie bomboane de-un leu. Într-un cornet. Şi eu le desfăceam, mă uitam la ele, puneam limba că erau dulci şi le ţineam strâns în mână şi nu mă înduram să mănânc din ele până nu se topeau, până se făceau terci. Şi a doua amintire e cam din aceeaşi perioadă, când eu aveam părul lung. Mama aşa m-a crescut, cu bucle. Iar când mă duceau în parc se opreau oamenii să se uite la mine ce frumos eram. Şi odată, o fetiţă s-a oprit şi n-a mai vrut să plece. Era mai mare ca mine. Ţin minte că mi-era ruşine să mor că fetiţa aia a venit să mă pupe.

Cum a fost copilăria dumneavoastră acolo, la Călimăneşti?

De fapt nu chiar în Călimăneşti, ci în satul Şerbăneşti, care e sub muntele Cozia. M-am născut în Călimăneşti, dar noi stăteam mai mult la ţară. Tata a avut mari probleme. Era învăţător, dar l-au dat afară din învăţământ, l-au trimis la munca de jos. Când a fost rebeliunea legionară, avea 17 ani. El era simpatizant legionar... Cânta în corul legionar. N-a făcut puşcărie, dar a avut enorm de suferit din cauza asta. Şi singura soluţie ca să avem ce mânca era la bunici, care aveau ceva pământ şi animale. Acolo am crescut, la ţară, la prune şi la fân. Am muncit acolo până am dat la facultate, de fapt până am terminat facultatea. Verile acolo mă duceam. Nu puteam să-i las să muncească singuri. Aveau pruni, făceau ţuică şi cu ţuica aia ne ţineau pe noi, pe mine şi pe sora mea. Am fost salahor.

ŞI BĂRBAŢII POT FI VEDETE

Şi în timp ce munceaţi la câmp, visaţi să deveniţi vedetă?

Tot timpul. Cred că eram printr-a şaptea şi eram la câmp. Munceam cu plăcere toţi, glumeam, râdeam, culegeam prune. Şi m-a întrebat o femeie: „Măi, băiatule, tu ce vrei să te faci când o să fii mare?“. Şi eu am zis: „Când o să fiu mare, o să fiu vedetă“. Şi mama a început să râdă în hohote şi a zis: „Uite ce prost e, vedete sunt numai femeile...“. Şi m-a descumpănit. Toamna, când am ajuns la Călimăneşti, m-am dus eu la bibliotecă la şcoală să mă uit în dicţionar şi am văzut că aveam dreptate. Şi bărbaţii pot fi vedete.

Deci la asta vă gândeaţi în timp ce culegeaţi prune...

Ştiu şi locul. Şi mai ţin minte ceva. Mă trimiteau cu vacile. Când n-aveam prune sau fân, mă duceam cu vacile. Pentru asta trebuia să iau mâncare la mine, că mă duceam pe izlaz. Aveam o traistă şi-mi dădeau mămăligă, ouă fierte, ceapă, brânză, şuncă... Şi grija cea mai mare când ploua era să nu mi se ude mâncarea din traistă. Într-o zi, a început o ploaie cruntă. Eu eram desculţ, în pantaloni scurţi şi cu o cămaşă. Şi ca să nu mă ude, mi-am strâns traista şi m-am băgat sub un mărăcine. Sub o tufă mare de măceş. Acum, de curând, m-am dus acolo, să caut locul, şi am găsit tufa aia. Nu s-a uscat.

Vă luaţi şi cărţi la câmp?

Eu glumesc cu copiii mei şi le spun: „Când mergeam cu vacile, cu traista cu mâncare, îmi luam laptopul şi tableta...“. Da, dom’le, luam cărţi. De obicei luam o carte anume, o am şi acum, e o carte fără coperţi, filosofie idealistă. Şi citeam o pagină pe zi. Nu înţegeam nimic. Făceam şi adnotări pe margine. Sunt de un ridicol cumplit. Mă uit acum şi nu-mi vine să cred. Am şi caieţele pe care scriam. Prima poezie am scris-o când am terminat clasa I. De fapt, am scris două poezii în aceeaşi zi. Şi n-am să le uit cât trăiesc. Una poate fi publicată oricând într-o carte pentru copii. „Piţigoiul“ se numeşte. V-o spun: „Piţigoi, hei, piţigoi,/ ţie viaţa ţi-e uşoară, / iar din pomii din zăvoi/ simţi a vară,/ simţi a vară. /De zăpadă nu mi-e greu, /fiindcă simţ a vară, / ciugulit găsesc mereu, / viaţa mi-e uşoară. / Iar când fraţii mi-or veni / din cea caldă ţară, / să le spui că răguşim, / strigând: Simţ a vară“. Şi imediat am scris şi o poezie pentru soră-mea, cu care aveam o relaţie foarte belicoasă. Mă chinuia îngrozitor. Mâncam bătaie de la mama pentru ea, fiindcă ei, când nu-i convenea ceva, striga de ridica în picioare toată casa şi mama nu mai întreba, mă pocnea direct.

Soarta fraţilor mai mari... Deci la câmp citeaţi din cartea fără coperţi?

Întâi găsisem lada bunicului. Cea mai mare suferinţă a mea a fost că n-am apucat să citesc cartea pe care am găsit-o la fundul lăzii, era o carte mică şi eu n-am înţeles titlul şi i-am arătat-o lui tata. „Arta de a seduce femeia“. Şi eu nu am înţeles ce înseamnă „seduce“. Unde să se ducă? mă întrebam. Şi tata mi-a smuls cartea din mână şi mi-a dat şi-o palmă.

Cam devreme voiaţi să învăţaţi cum să seduceţi femeia...

Păi am învăţat devreme, aşa e (râde)... Dar să citesc am învăţat şi mai devreme. Întâi în slavonă, pentru că aveam în casă o ediţie veche din „1001 de nopţi“. Şi mama ne citea la lampă din ea seara. Când i se făcea ei somn, gata, se culca şi zicea că o să continue mâine.

La lampă?

Da, n-aveam curent electric. Până în clasa a opta am crescut la lampă cu gaz. Punea lampa în perete şi eu şi
soră-mea stăteam lângă ea şi ea ne citea despre dinastia Sasanizilor... Săraca era obosită seara, muncea din greu toată ziua şi nu mai putea să citească atât cât voiam eu. Şi eram înnebunit. Aşa că m-am apucat să învăţ să citesc. Încet, încet am buchisit alfabetul slavon, înainte să merg la şcoală...

ARTA DE A SEDUCE FEMEIA

Şcoala cum a fost?

N-a fost o plăcere. Am fost un elev mediocru. Nota mea medie era undeva în jur de 7 – 8. Nici prea cuminte nu eram. Făceam tot felul de tâmpenii. Dacă copiii mei făceau jumătate din prostiile pe care le-am făcut eu, îi omoram. Am fost cu pluta pe Olt cu băieţii. Voiam să mergem până la Dunăre, dar am ajuns până la Vâlcea. Am construit o plută, am lăsat hainele pe mal şi am plecat în chiloţi cu pluta, fără mâncare, fără nimic. După vreo juma de zi, am ajuns noi la Vâlcea, morţi de foame, şi am tras la mal şi am venit la Călimăneşti pe jos că nu ne lua nimeni cu maşina. Mai târziu, ne-am făcut haiduci şi am plecat pe muntele Cozia, de ne-au căutat cu poliţia.

Să ne întoarcem la „arta de a seduce femeia“. Când aţi exersat-o prima dată?

Ştiu că de când mă ştiu am fost îndrăgostit... Prima mea iubire a fost o îngeriţă. Erau tot felul de gravuri religioase în casă. Şi una dintre ele era cu îngerul care-i oprea mâna lui Avraam care voia să-l sacrifice pe fiul lui. Pentru mine îngerul ăla era o fetiţă. Şi îngeriţa aia a fost înariparea tuturor viselor de iubire. Noaptea mă gândeam că o iau în braţe pe îngeriţă. Şi zburam cu ea prin aer şi ajungeam în fânar, unde era cald. Şi mă gândeam că eu o mângâi pe ea pe faţă şi ea pe mine şi respirăm acelaşi aer şi asta era iubirea... După aia m-am îndrăgostit de colega mea de şcoală, în clasa I, în prima zi. Şi construiam tot felul de poveşti în care eu o salvam... În clasa a VI-a i-am scris o poezie.

Aşa mult a durat dragostea?

Păi a durat până în anul IV de facultate. A fost cea mai veche „căsnicie“ a mea... ;

„Am vrut să am şi eu disidenţa mea cu trei zile înainte să cadă Ceauşescu“

Spuneaţi că tatăl dumneavoastră a avut simpatii legionare. V-a afectat asta în şcoală, în carieră?

Nu foarte tare, pentru că am trecut episodul sub tăcere. Am intrat primul la facultate şi
ne-au pus să ne facem autobiografia. Tata fusese exclus din partidul comunist, pentru că a fost depistat că avusese simpatii legionare. Şi m-am gândit eu că dacă scriu „tată exclus” în autobiografia aia n-o să fie bine. Şi n-am scris nimic legat de tata. Eu voiam să fiu membru de partid, nu pentru că aş fi crezut în lucrurile alea, dar trebuia să te înscrii, ca să poţi înainta în meserie.

Nu era un compromis?

Era... dar asta era epoca.

Şi aţi recitat poezii patriotice?

Niciodată! Recitam cu totul alte poezii, de nu v-ar veni să credeţi acum că era posibil aşa ceva. Nu m-a cenzurat nimeni. Când am avut succesul ăla mare a fost legenda Mănăstirii Argeşului. Nu era o poezie patriotică. Nici în „Cenaclul flacăra” n-am recitat poezii patriotice. Nici de-ale lui Păunescu măcar. Dar eram şmecher, am câştigat foarte mult prin naivitate. În ’89, am avut şi eu puseul meu de disidenţă. Când a început revolta la Timişoara, ne-au adunat de la teatru să ne îndoctrineze cu partidul şi guvernul şi atunci mi-am zis: „Gata, mă duc la şedinţa asta, am auzit la Europa liberă că se împuşcă oameni la Timişoara, şi depun carnetul şi scap. O să le zic: eu sunt artist, dom’le, pe mine nu mă interesează politica, nu vreau, nu-mi pasă.” Am vrut să am şi eu disidenţa mea cu trei zile înainte să cadă Ceauşescu. Dar am uitat carnetul acasă... Şi n-am avut ce să mai depun.

Deci aţi ratat şansa... Şi la Revoluţie ce-aţi făcut?

Am fost la Televiziune, apar acolo pe post, când Sergiu Nicolaescu cere grevă generală. Eu sunt undeva în dreapta lui. Olimpia Arghir, cu care făcusem filme, a zis că facem pauză, trecem pe „Deşteaptă-te, române!” şi pe urmă să intru să zic şi eu ceva. Şi atunci s-a întâmplat ceva acolo în studio, au fost nişte discuţii,
mi-am dat seama că lucrurile nu erau aşa cum păreau şi că am picat ca musca în lapte. Am plecat şi m-am dus spre Gara de Nord, pe unde stăteam eu. Începuse să se tragă rău de tot. Mi-am băgat fata în cadă, că am zis că măcar cada e din fontă şi nu pătrunde glonţul. Iar în noaptea aia am păzit podul de la Ciurel, cu alţi băieţi. Ni se zisese să controlăm portbagajele, că avertismentul era că se aruncă în aer podul Ciurel şi se inundă Bucureştiul. A doua zi am fost să luăm mâncare de la Dorina Lazăr, care, cu doamna Deleanu şi cu tot Teatrul Odeon, se închiseseră în Majestic. Am păzit Majesticul vreo 36 de ore. Ştiam că există un tunel pe sub teatrul ăsta şi ne era teamă să nu vină teroriştii pe acolo. Era să ne omorâm între noi, în întuneric.

A fost cel mai mare pericol prin care aţi trecut?

Nu. Cel mai greu mi-a fost la Mineriadă. O femeie a strigat: „Uite-l pe Florin Zamfirescu care a vorbit în balcon împotriva lui Iliescu”. Şi imediat m-au înconjurat patru mineri cu cozi de topor. Dar am avut noroc că unul din ei m-a cunoscut. Cu câteva luni înainte, într-un turneu, făcusem o poză cu el pe treptele casei de Cultură din Petroşani fiindcă se însura şi m-a rugat să mă pozez cu el şi cu nevasta... El m-a salvat. M-a luat de gât şi mi-a zis să fug că altfel mă omoară: „Dacă printre noi patru ar fi şi unul de-ăla... n-am mai putea să vă lăsăm să plecaţi”. Aşa mi-a spus. Am scăpat ca prin urechile acului.

PLĂNUISEM SĂ EMIGREZ ÎN CANADA

Nu v-a bântuit gândul să plecaţi din ţară?

Ba da. În ’90, plănuisem să plec din ţară. Aranjasem tot. Mă aştepta Alexander Hausvater în Canada. Nu se mai putea.

Dar dacă regimul nu vă afecta, nu eraţi cenzurat, nu aţi avut probleme foarte grave, de ce voiaţi să fugiţi din ţară?

Pentru că din 1983, în nicio casă din Bucureşti n-au mai fost pic de căldură şi gaze la aragaz. Stăteam cu căciulă, cu mănuşi în mâini şi cu palton. Aveam o aerotermă cu care încălzeam camera unde dormea fetiţa. La teatru era mai frig în sală decât afară. Am zis odată la cabină că eu mă duc şi le zic: „Tovarăşi, cu ce-am păcătuit noi? Pe cine am omorât? Cu ce-am greşit?”. Şi doamna directoare mi-a spus: „Eu zic să te abţii, pentru că acolo unde te-ar duce e mult mai frig...” Pe urmă erau problemele astea umilitoare cu mâncarea. Se-auzea că în Drumul Taberei e unt şi plecam toată familia, că se dădea un singur pachet de persoană. Luam şi copilul mic, ca să fie şi el la numărătoare. Sau vorbeam după spectacol să facem coadă la benzină şi ne aşezam câte patru-cinci inşi şi rămânea unul cu toate maşinile şi le tot muta, în timp ce alţii se duceau să se culce. Şi după câteva ore venea altul şi le împingea, iar a doua zi seara luam şi noi un plin.

Era de netrăit...

Vitrinele erau goale, nu găseai nimic, nu puteai să iei decât fasole cu ciolan sau ghiveci de legume. Acum, lumea a uitat... Deci de-asta voiam să plec. Pe urmă, apăruseră indicii ăia, 40 la sută repertoriu străin, 60 la sută repertoriu naţional. Şi jucam în nişte prostii. Mi-aduc aminte şi-acum când m-am dus cu o piesă românească la Slobozia, o tâmpenie. Şi m-a sunat cineva la cabină să-mi spună că mă cheamă o doamnă afară. Eu am crezut că pentru autograf. Mă duc şi dau de o doamnă bine îmbrăcată, care mi-a zis: „Domule Zamfirescu, cum vă permiteţi să jucaţi porcării din astea? O dată pe an veniţi în Slobozia şi veniţi cu aşa ceva?”. Şi eu ce să-i fi răspuns? Refuzul de rol pe vremea aia se sancţiona cu desfacerea contractului de muncă. Altă dată m-au chemat la televiziune, că e Ziua Femeii şi trebuie să imprimăm nişte versuri. Mi-au zis să-mi iau cămaşă şi cravată. Eu dimineaţa trebuia să ajung la Buftea, la un postsincron. Am uitat de cămaşă şi cravată. Dar m-am dus la televiziune. Ajung în hol, tovarăşul Cişmigiu, regizorul tehnic, mă ia în primire că nu sunt îmbrăcat cum trebuie. Dar zice: „Lasă că facem noi rost”. Şi mă trimite în studio să văd textul. Era o odă la adresa Elenei Ceauşescu, mândria României... Şi ce zic eu atunci? „Dom’le, n-am cămaşă, n-am cravată. Fug să mi le iau.” Şi am plecat în grabă şi am stat pe străzi. Au sunat după mine acasă şi asta a fost tot.

Deci nu v-aţi ales cu nicio sancţiune?

Aşa am crezut. Dar după un timp mă cheamă un regizor la televiziune să fac o piesă şi-mi zice: „Hai că ţi s-a terminat suspendarea”. Un an de zile fusesem suspendat. N-am făcut disidenţă, dar nici poezii de-astea cu tovarăşul n-am spus niciodată. ;

„Numai actorii talentaţi au emoţii. Cine n-are emoţii n-are nimic de apărat“

„Weekend Adevărul“:
Mi-aţi povestit odată că tinerilor candidaţi la actorie le e frică de privirea dumneavoastră, atunci când sunteţi în comisie... Vă mai amintiţi? Când aţi dat admitere v-a fost frică?

Florin Zamfirescu: Vai de capul meu! Eram mort de frică. Dar când am venit la admitere eu eram deja vedetă naţională. Participasem la emisiunea „Dialog la distanţă“, unde am recitat legenda „Meşterului Manole“ şi am luat premiul întâi pe ţară. Gheorghe Zamfir a luat locul trei. A fost un succes extraordinar. Dădeam autografe pe stradă. Deci când am venit la admitere, şeful comisiei, Moni Ghelerter, mi-a zis: „Drăguţă, eu n-am televizor, am auzit că ai avut un mare succes cu Meşterul Manole. Nu vrei să ne-o spui şi nouă?“. „Nu“, le-am spus „n-am inclus-o în repertoriu“. „Păi de ce?“ „Că nu vreau să zică lumea că asta ştie, asta face...“ Dar, da, am avut emoţii îngrozitor de mari.

Chiar dacă eraţi vedetă?

Uiţi lucrul ăsta. Şi acum am emoţii. Emoţia nu poate să dispară. De fapt, am şi o teorie a emoţiei, că prea mă lupt cu ea...

Care e teoria?

Dacă dumneata trebuie să treci pe Lipscani de la un capăt la altul, mergi fluierând, nu? Dar să zicem că la capătul celălalt vine cineva şi-ţi dă o sacoşă cu 100 de mii de dolari şi-ţi cere să treci pe Lipscani înapoi şi să i-o dai unuia care te aşteaptă la celălalt capăt. Cu ce emoţii treci înapoi când ştii că ai banii ăia în sacoşă? Că ai ceva de apărat... Numai actorii talentaţi au emoţii. Cine n-are emoţii înseamnă că n-are nimic de apărat.

Şi ce are de apărat un actor care urcă pe scenă?

Talentul.

Ce e talentul? Aţi descoperit?

Am crezut mult timp că este expresivitate. Capacitatea de a sugera ceea ce simţi. Dar acum cred că talentul este supraenergie, este ceva care dă pe afară, care debordează. Şi mai cred că talentul se contrazice cu geniul.

Cum aşa?

Păi da. Pentru că talentul înseamnă uşurinţă, iar geniul dificultate.

Credeţi că această supraenergie care este talentul se poate termina?

O să răspund cu răspunsul lui David Esrig: „Talentul nu se distruge, talentul se poate rata“. Nu cred că se termină. Îl ai sau nu-l ai.

„NU MĂ SIMT CA PEŞTELE ÎN APĂ PE SCENĂ”

Şi când v-aţi dat seama dumneavoastră că aveţi acest talent?

Nu mi-am dat seama niciodată. Eu nu mă simt ca peştele în apă pe scenă. Mereu am zis că nu fac parte dintre acei actori care au graţie divină. Dar pot suplini prin pasiune, prin hărnicie, prin seriozitate.

Şi totuşi, care a fost momentul care v-a făcut să credeţi că sunteţi făcut pentru teatru?

Cel mai mare succes al meu a fost în 1966, când eram clasa a X-a şi am avut acea izbucnire şi acel succes enorm cu „Meşterul Manole“. Dar eu cochetez cu teatrul, cu poezia, de pe la 5 ani. Mai târziu, veneam de la şcoală, aruncam geanta în cui şi mă duceam în cameră şi urlam poezii... Spuneam poezii de unul singur. Şi le spuneam tare şi puternic, de auzea lumea de pe stradă. Poezii lungi, enorme. Când am dat la facultate puteam recita patru zile şi patru nopţi încontinuu.

După ce aţi terminat facultatea aţi fost repartizat la Târgu Mureş.

Eu am ales Târgu Mureş, pentru că Gyorgy Harag, marele regizor, era director acolo. La momentul ăla, în Mureş era cea mai bună trupă de teatru din România. Am stat doi ani şi am jucat 14 roluri principale.

„AM STAT ÎNTR-UN AN ÎN UNSPREZECE LOCUINŢE”

Şi a fost greu să veniţi în Bucureşti? Să obţineţi buletin?

Pentru mine a fost uşor să vin, n-am dat concurs. M-am dus la doamna Deleanu de la Giuleşti. Luasem premii importante. Greu a fost că n-aveam locuinţă. Am stat într-un an în unsprezece locuinţe, că mă izgoneau de peste tot. Mă însurasem, aveam nevasta gravidă şi nu mă mai primea nimeni. Şi am trimis-o la Târgu Mureş să nască acolo. Mi-aduc aminte că aveam o mobră şi plecam cu tot calabalâcul într-un geamantanaş dintr-un loc în altul. Am stat şi-n Drumul Taberei, şi la Crucea de Piatră, şi la Piaţa Matache, şi la Gară... Când copilul avea trei luni, am înaintat actele de divorţ. Iar eu, patru ani am stat în cabină, acolo, la teatrul de la Podul Grant. Ştiu clădirea aia perfect. Teatrul e uriaş, are o piscină pe dedesubt, acolo a fost loc de tortură al securiştilor. Într-un târziu, mi-au dat o garsonieră. Pentru că era cerc vicios. Dacă n-ai buletin nu ai casă, dacă n-ai casă, nu-ţi dau buletin. Şi mi s-a repartizat o garsonieră pe Titulescu. Pe urmă m-am însurat a doua oară, mi se năştea fetiţa şi am făcut un schimb de locuinţă. Trebuia să te descurci cât se poate de legal, într-o lume de ilegalităţi.

De ce aţi divorţat de prima soţie? La trei luni după ce s-a născut copilul? N-o mai iubeaţi?

Eu o iubesc şi acum... Dar aşa a fost viaţa. Eram foarte ocupat şi fata avea dreptate. Însă pe mine nici unul din divorţuri nu m-a clintit din drumul meu. Am trei căsnicii distruse...

E şi vina dumneavoastră că s-au distrus?

Întotdeauna e şi vina mea. Dar prima mea vină a fost opţiunea. Am optat întotdeauna pentru ce străluceşte. Şi voiam să modific omul, să-l schimb, să-l fac cum voiam eu. Însă acum cred că atunci când te însori, trebuie să alegi pe cineva ale cărui defecte le poţi accepta.

Aţi suferit din dragoste?

Da, foarte mult.

Asta ajută în actorie?

Nu, dar nici nu m-a dereglat din drumul meu. Viaţa mea particulară nu mi-a influenţat în niciun fel meseria. Şi acum, când pot să trag oarece linie dedesubt, pot să spun că eu am făcut tot ce-am putut. Şi că da, sunt lucid: nu consider că am foarte mult talent.

Mai bine-i lăsaţi pe spectatori să hotărască asta. Sau pe critici...

Am auzit odată la Nichita o vorbă: „Ce, dom’le, crezi că trebuie să-mi spună mie un cronicar valoarea mea? N-am nevoie. Îmi cunosc valoarea.“  ;

„N-am fost un tată bun. Eram o mare absenţă“

Aţi fost un tată bun?

Nu, n-am fost. Probabil am moştenit asta de la părinţii mei, care n-au avut timp să fie părinţi buni... Tata a muncit, a cărat la targă, sus, la Voineasa, când l-au dat afară din învăţământ. Nu stătea cu noi să ne crească. Mama muncea la ţară la părinţii ei, venea, ne făcea mâncare şi ne lăsa pe mine şi pe soră-mea la şcoală, eu tăiam lemne, făceam focul şi mâncam dintr-o cratiţă o săptămână. Nu, n-am fost un tată bun. Oricum, Vlad n-a stat cu mine. Pe urmă am divorţat şi de a doua soţie, de mama fetei mele.  Pur şi simplu nu ne-am potrivit. Eu plecam tot timpul, era vorba şi de un conflict de meserii. Eu eram ba la mare, ba la munte... Într-un an am făcut patru roluri principale în film, jucam în teatru în neştire. Nu eram un crescător de copii. Bani aduceam. Dar eram genul de tată lipsă, eram o mare absenţă.

Care a fost cea mai importantă întâlnire a vieţii dumneavoastră?

Cred că acum îmi dau seama de asta pentru prima dată. Am avut un văr. Care era cu şapte ani mai mare ca mine. Şi care a avut o deschidere spre credinţă, spre creştinism şi filosofie. Am crescut pe lângă el. Fiind cu şapte ani mai mare, mi-a fost ca un mentor. El mi-a dat cartea aia fără coperţi. Şi mi-a deschis apetitul spre o zonă ine­fabilă. Asta mi-a spart calota de deasupra capului. El este părintele Ghelasie... călugărul de la Frăsinei, care nu mai e printre noi. „Doru“ îi spuneam eu când eram copil. Nu o dată am fost la el la Frăsinei şi aveam discuţii minunate. La el, la Frăsinei, am văzut miracolul înfăptuit.

Dar relaţia dumneavoastră cu Dumnezeu care e?

Păi există plan fără planificator?  Dacă un miliard de maimuţe ar bate cu un miliard de ciocane timp de un miliard de ani într-o grămadă de fier vechi s-ar întâmpla să se nască din întâmplare motorul în patru timpi? Şi motorul în patru timpi e cam de un miliard de ori mai simplu decât celula vie.

Vă certaţi cu Dumnezeu?

Niciodată. Nu e nimic mai penibil decât milogul care stă în genunchi şi-l roagă pe Dumnezeu să-şi încalce propriile-i legi. Lui trebuie să-i mulţumeşti şi orice ţi s-ar da e cu un rost.

De ce vă e frică?

De nimic. Sau dacă mi-e de ceva, atunci mi-e frică de obrăznicii... Nu mi-e frică de moarte. Când am fost bolnav şi stăteam acolo întins mă gândeam că gata, poate acum trec dincolo. Ăsta e cel mai mare lucru pe care-l învaţă omul în viaţă.

Nu v-a trecut prin minte niciun regret?

Că am pierdut foarte multe întâlniri cu mine însumi, ăsta e regretul. A trecut timpul pe neobservate. Şi
m-am trezit aşa brusc cam bătrân...

Dar să opriţi timpul în loc v-a trecut vreodată prin gând?

Acum şapte ani m-am trezit invitat la Călimăneşti, la primărie, că au convenit să dea numele meu Casei de Cultură din Călimăneşti. Am zis că e cam jenant, dar nici să pierzi ocazia nu poţi, că cine mai ştie după moarte? (râde) Şi atunci m-am gândit că aş spune clipei „Stai!“. Pentru că e greu să fii profet la tine în ţară. Mă întorceam acasă, la oamenii pe care-i ştiu. Şi mi-am adus aminte ceva. A fost ca şi cum s-ar fi închis un cerc. Eu am avut o viziune când am plecat să fiu student. Am plecat singur, cu geamantanul la Bucureşti. M-am dus cu autostopul. Am făcut cu mâna şi m-a luat un tir. I-am zis şoferului că merg la Bucureşti că mă fac student. Şi aşa, mergând, am avut sentimentul că o să existe un moment când o maşină vine dinspre Bucureşti, opreşte aici, dar pe partea cealaltă a drumului, şi cobor eu cu un geamantan... Eu, care mă întorc acasă, la pensie. Toată viaţa mea a fost trecerea de pe malul ăsta pe malul celălalt. ;

Rector al UNATC, timp de opt ani

n Numele: Florin Zamfirescu

n Data şi locul naşterii: 12 aprilie 1949, Călimăneşti, Vâlcea

n Studiile şi cariera:

n În anul 1967 a intrat pe primul loc la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie din Bucureşti şi a absolvit facultatea în 1971 ca şef de promoţie.

n A fost repartizat la Teatrul de Stat din Târgu Mureş, unde a rămas doi ani, timp
în care a jucat paisprezece roluri principale.

n S-a mutat după doi ani la Bucureşti, în noiembrie 1973, la Teatrul Giuleşti,
actualmente Teatrul Odeon, al cărui director adjunct artistic a fost între anii 1991 şi 1994.

n Din 1996 şi până în prezent a fost profesor la Universitatea Naţio­nală de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) Bucureşti.

n A fost rector al UNATC din ianuarie 2000 până în 2008.

n În paralel, şi-a continuat activitatea de actor de teatru şi film, jucând în spectacole şi filme importante, în regia unor artişti cunoscuţi, printre care Alexander Hausvater, Alexa Visarion, Gelu Colceag, Vlad Mugur, Lucian Pintilie, Dan Piţa, Stere Gulea.

n A jucat în seriale de televiziune.

n Locuieşte în:
Bucureşti