Cronică de teatru: Un Harpagon definit în durată

Feluriţi istorici literari, dar şi oameni de teatru din epoci la fel de diferite au adus în discuţie esenţa lui Harpagon, personajul principal din Avarul. Gustave Lanson socotea că ne aflăm în faţa unei scrieri în care elementul de universalitate este extrem de pronunţat, că Harpagon ar fi cel mai abstract dintre caracterele lui Molière, că e avarul însuşi (l’avare en soi).

Antoine Adam se situa pe poziţii absolut contrarii şi aprecia că a vedea în binecunoscutul personaj molieresc ilustrarea avariţiei în sine constituie o himeră. Adam demonstra că marele clasic francez a creat un erou profund marcat de trăsături personalizate.

Condiţia de om de teatru l-a avantajat pe Charles Dullin care, într-o carte apărută în anul 1945 la celebra editură Seuil (L’Avare de Molière- mise en scène et commentaire de Charles Dullin), convoca iconografia spre a demonstra că fiecare epocă l-a imaginat şi jucat pe Harpagon în conformitate cu propria ei epistemă. Carevasăzică, Harpagon nu e o statuie în mişcare, nu e un exponat de muzeu, nu e o abstracţiune. El trebuie jucat de l’intérier. Şi în ritmurile epocii în care e adus pe scenă.

Mai aproape de noi, René Jasinski (Molière, Hatier, Paris, 1969) opina că, totuşi, Harpagon ar fi simbolul însuşi al avariţiei şi că sarcina lui Balzac de a aduce în roman acelaşi tip uman nu a fost chiar foarte grea.

Chiar dacă aduce pe scenă o statuie (decorul eminamente în alb, constituit dintr-o succesiune de spaţii delimitate de uşi glisante îi aparţine lui Bartha József), statuie kitsch,  luminată şi plasată într-un fel specific galeriilor de artă, statuie în pântecele căreia Harpagon şi-a ascuns celebra casetă, regizorul Bocsárdi László nu vrea să facă din Harpagon un exponat de muzeu.

În spectacolul montat la Teatrul “Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe ne întâlnim cu un Harpagon individualizat, amestec riguros cântărit de clasicitate şi de contemporaneitate, combinaţie de definiţie şi de concret.

Capricios, cu veleităţi de actor, răsfăţat, cu umori imprevizibile, adept al formulei că şi din eşec trebuie să obţii un oarece profit, înzestrat cu un temperament histrionic atent strunit, când nărăvaş în atac, când în defensivă, histrionie cu minuţie subliniată de mersul personajului, dar şi de inflexiunile vocii, Harpagon dobândeşte în interpretarea demnă de toată stima a lui Pálffy Tibor, o interpretare când tensionată, când parodică, când îndatorată realismului, când scăldată într-un cabotinism bine strunit, cabotinism înţeles drept descriptor dar şi drept armă de supravieţuire abil utilizată de erou. Carevasăzică, Harpagon al lui Pálffy Tibor capătă o individualitate anume, o indiscutabilă originalitate, inventiv canalizată şi utilizată de directorul de scenă în folosul ansamblului.

De fapt, pe ce poziţie se situează în raport cu personajul, dar şi cu bibliografia literară a acestuia regizorul şi deţinătorul rolului principal? Mi se pare că cei doi au optat nu pentru enunţare, ci pentru o precizare în durată a felului de a fi al personajului. Harpagon este, neîndoielnic, un tip, numai că personajul ajunge la condiţia de generalitate pe măsură ce spectacolul înaintează. Bocsárdi nu agreează spectacolul de ilustraţie, ci pe cel de argumentare.

Hapargon se defineşte prin faptele şo vorbele sale

Avarul nu e o montare al cărei rost ar fi acela de a motiva încă o dată o sentinţă pronunţată încă din secolul al XVII lea, ci de a vedea cum e privit un avar în vremea noastră. Harpagon se defineşte, da, aşa cum scrie în manualele tradiţionale de teoria literaturii, prin faptele şi vorbele sale. Dar el se defineşte în principal prin raportare la acţiunile celorlaltor personaje, imaginate drept reflectoare menite să îl devoaleze pe protagonist. De unde privilegierea relaţiei, mai exact spus, buna ei utilizare în spectacol.

Lui Harpagon îi place să se manifeste drept despot în familie, în relaţiile cu fiica sa, Elise, (Szalma Hajnalka) şi cu fiul lui, Cléante (Derzsi Dezsö). Elise e mai reţinută, mai temătoare, mai puţin pregătită de luptă, Cléante, mai avântat, mai afişat neconformist. Elise ricanează, Cléante ar adopta revolta şi protestul pe faţă. Harpagon se relevă grosier prin contaminare cu Frosine (Gajzágó Zsuzsa). E însă şi victima punctuală, de moment, a şireteniei acesteia în atitudinea adoptată faţă de tânăra, eleganta Marianne (Benedek Ágnes) şi apare în faţa ei în scăunel de invalid. Harpagon e, mai cu seamă, victima definitivă a inteligenţei calculate a lui Valère (Nagy Alfred).

Suprimă şi comprimă posturi, asemenea decidenţilor din zilele noastre, devine adeptul primar al formului doi în unul şi îl face pe Jacques (Erdei Gábor) cumulard al misiunilor de bucătar şi surugiu. Lui Harpagon îi impun cămătarii bogaţi (Debreczi Kálmán), adevăratele lui modele. Personajul se comportă asemenea unui anchetator în relaţie cu La Flèche (Kónya-Űtö Bencze), dar şi cu Claude (Lázár József), dar se manifestă profund infantil în relaţie cu Comisarul de poliţie (Diószégi Attila).

Construcţia eroului negativ, catalogat şi condamnat ca negativ în finalul reprezentaţiei, atunci când toate celelalte personaje fac un adevărat zid al cărui rost e acela de a-l exclude pe avar din intimitatea unui ansamblu social, urmând astfel îndemnul lui Anselme (Szakács László), se produce treptat, pe toată durata celor trei ore ale reprezentaţiei. Şi se produce printr-o acumulare de detalii, unele frapante, altele minuscule, prin amestecul dintre modernul psihologic şi tradiţionalul împrumutat din arsenalul commediei del’ arte, acesta din urmă reformulat şi utilizat în conformitate cu necesităţile unui spectacol din zilele noastre (jocul cu bastonul), certificat ca atare şi de cortinele muzicale utilizate la finalul fiecăreia dintre cele trei părţi.

Avarul confirmă înclinaţia şi empatia regizorului pentru literatura dramatică a lui Molière, chiar dacă spectacolul de acum nu are soliditatea Mizantropului. Montarea parafează încă o dată ştiinţa lui Bocsárdi László întru edificarea scenică a marii dramaturgii, deşi nu egalează amplitudinea ideatică a marii izbânzi care a fost Neguţătorul din Veneţia. Avarul  demonstrează minuţia lucrului cu actorii, în pofida faptului că rolurile secundare nu dobândesc străluciri comparabile celor din acelaşi Neguţător.

Bocsárdi László îşi situează spectacolul, în chip inspirat, în tiparele unui realism de factură estetizantă. E vorba despre un realism subtil caligrafiat, cu umor şi cu o ironie bine dozate. Sunt însă şi momente când montarea trenează, când sunt sesizabile căderi de ritm interior, tot la fel cum sunt detectabile şi oarecare, inexplicabile, concesii făcute gustului jos, concesii pe care gândirea cumpănită nu prea are motive să le agreeze. Deparazitarea spectacolului de aceste microorganisme ce îi sunt evident defavorabile nu e din cale afară de dificilă. Favorabilă i-ar fi cu siguranţă.

Teatrul “Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe- AVARUL de Molière; 

Traducerea: Illyés Gyula;

Decoruri: Bartha József;

Costumele: Dobre Kothay Judit;

Cu: Pálffy Tibor, Derzsi Dezsö, Szalma Hajnalka, Nagy Alfred, Benedek Agnés, Szakács László, Gajzagó Zsuzsa, Debreczi Kálman, Konyai-Űtö Bencze; Erdei Gábor, Lázar József, Diószegy Attila;

Data reprezentaţiei: 4 februarie 2013