Enescu, de pe o altă planetă

Două CD-uri, apărute recent, cuprind integrala lucrărilor pentru vioară şi pian ale compozitorului. Simpla ascultare a acestei muzici te face să crezi că nu e totul pierdut. Că simţirea românească în faţa naturii chiar reprezintă un tip de trăire normal în faţa vremelnicelor vicisitudini de ordin moral.

Muzica de pe cele două CD-uri, care îi are ca protagonişti pe violonistul Remus Azoiţei şi pe pianistul Eduard Stan, face parte cu siguranţă din aria de preferinţă a celor mai puţin zgomotoşi şi încă nu atât de puţini pe cât lasă să se înţeleagă discursul media din România. Albumele au apărut în 2007 şi 2008 la Hänssler Classic şi au ajuns în România în 2009.

O interpretare organică

Ceea ce trebuie spus de la început este faptul că, interpretată în acest fel, muzica lui Enescu este nu doar spirituală, ci şi reconfortantă, accesibilă şi mai ales foarte românească, în sensul acela pe care l-am pierdut în hăţişul intoxicaţiei ideologice pre şi post 1989. Interpretarea celor doi artişti români, care trăiesc şi au o carieră de succes de ani buni în Anglia (cazul lui Remus Azoiţei) şi respectiv Germania (ţara în care Eduard Stan trăieşte de la 11 ani), atinge acel nivel de pasiune şi de plăcere de a cânta care pot molipsi chiar şi pe cei mai sceptici.

Gândită astfel, muzica lui Enescu nu mai poate fi acuzată nici de anumite vicii de proporţie sau de vreo undă de preţios ermetism pentru că ea curge cu un firesc şi o eleganţă care trimit nu de puţine ori la felul în care Christian Zaccharias, de exemplu, reuşea să ţină publicul cu sufletul la gură de-a lungul unor opusuri a căror simplă alăturare este de evitat în programele de stagiune curente. Cu alte cuvinte, chiar şi ascultată pe CD, interpretarea acestor opusuri păstrează acel inefabil al ascultării pe viu, în sala de concert.

Un program al Institutului Cultural Român i-a purtat pe cei doi solişti în anul 2009 de-a lungul celor mai importante săli de concert dedicate genului cameral din 15 oraşe din Europa şi din America, prezentând un repertoriu Brahms-Enescu, prilej cu care nu puţini au fost cei cuceriţi de arta celor doi artişti, de muzica pe care au interpretat-o. Într-o astfel de seară, la Concertgebouw Kleine Saal din Amsterdam am „revăzut" locuri dragi de acasă, aşa cum nu le mai simţisem de mult, prin intermediul Sonatei Torso şi mai ales a Sonatei nr. 3 "În stil popular românesc".

Oportunitatea acestui program, determinată de apariţia dublului CD în premieră mondială la casa de discuri Hänssler Classic, este evidentă, dată fiind forma deosebită în care se află cei doi solişti (atât fiecare în parte, cât şi ca ansamblu cameral). Colaborând de mulţi ani cu o atenţie şi o dedicaţie specială pentru repertoriul enescian, cei doi interpretează deja această muzică la modul organic, numai aşa fiind posibilă încântătoarea senzaţie a unei unice largi respiraţii care străbate cele două albume de la prima până la ultima notă.

Am fost impresionată de declaraţia făcută de Eduard Stan la Amsterdam privitor la faptul că revenirea sa ca adult la spiritualitatea românească s-a petrecut tocmai pe muzica lui Enescu. Poate de aceea impresia lăsată de acest domn, ca şi de Remus Azoiţei, profesor la renumita Royal Academy of Music, să fie aceea a unor români veniţi de pe o altă planetă. Un loc al privirilor sincere, deschise, un loc al orgoliilor înalte asociate numai valorilor lui "ce ştiu" şi deloc ale lui "ce am". Un astru care se învăluie parcă tot mai mult în norii utopiei pentru noi, cei din interior.