Veselia din comunism

Filmul „Amintiri din Epoca de Aur“, produs de Cristian Mungiu, are toate şansele să scoată din case o generaţie care n-a mai intrat de-o veşnicie într-o sală de cinema.La premiera de la Cluj a producţiei „Amintiri din Epoca de Aur“, din cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilvania, s-a râs în hohote.

Judecând după reacţia publicului din sala arhiplină de la TIFF, unde omnibusul realizat după şase scenarii de Cristian Mungiu a fost proiectat în premieră în România imediat după succesul său la Cannes, „Amintiri din Epoca de Aur“ va urca până pe cele mai înalte culmi ale box office-ului românesc.

În ceea ce mă priveşte, la trei zile după premieră, încă nu ştiu ce să fac din el. Am, cum se spune, emoţii amestecate. Asta vine şi din faptul că e foarte greu să judeci un amalgam de scurtmetraje (uneori chiar mediumetraje) ca un întreg, mai ales că au fost realizate de mai mulţi autori, cu sensibilităţi strident diferite.

De-a râsu’-plânsu’

Cele mai unitare episoade aparţin aceluiaşi regizor – Mungiu – şi tocmai ele par că nu se integrează cu res-tul. Poate şi pentru că începutul, regizat cu virtuozitate de Ioana Uricaru, promite o comedie alertă, spumoasă, cu gaguri multe, dialoguri colorate şi umor absurd, ce aminteşte când de Kusturica, când de şcoala cehă, iar segmentele lui Mungiu sunt lungi, meditative, îşi iau timp, sunt extrem de lucrate şi au mai puţin umor.

Filmuleţele lui Höfer şi ale lui Mărculescu, deşi au două-trei momente delirante şi câteva replici spumoase, sunt mai mult nişte bancuri. După capodopera sumbră „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“, Mungiu a făcut o alegere inspirată când a hotărât să mai disipeze din presiunea aşteptărilor cu o peliculă populară în vena lui „Occident“. A vrut „să recupereze umorul de care am avut atunci nevoie ca să supravieţuim“.

Cu alte cuvinte, e mai mult râsul decât plânsul şi unii vor fi deranjaţi că trivializează sau înveseleşte prea tare comunismul, o perioadă, până la urmă, tragică. Cred însă că era singura formă în care marele public mai putea înghiţi un film despre Epoca de Aur.

Avem şase ecranizări ale unor faimoase legende urbane: un sat este bulversat de trecerea convoiului oficial şi evenimentele se succed ca într-un carusel; un fotograf truchează pozele oficiale ale „măreţului“ şi comite o gafă teribilă; un şofer de camion „Avicola“, frustrat sexual, descoperă o modalitate de a face un ban în plus şi de a-i intra în graţii unei hangiţe; un activist încearcă în van să lumineze minţile analfabete ale unor săteni; nişte orăşeni se chinuie să sacrifice un porc, gazându-l şi doi elevi încearcă să facă bani vânzând sticlele în care iau mostre de aer din apartamentele unor locatari creduli.

Episodul cu porcul

În ciuda inegalităţilor, reconstituirea de epocă e uniform excelentă şi există fragmente în care umorul atinge o cotă burlesc-suprarealistă şi simţi acel subcurent sinistru ce evocă idioţenia unui regim anti-uman. Poate cel mai reuşit în combinaţia sa de frescă socială şi comedie neagră este episodul cu porcul al lui Constantin Popescu, despre cât de departe erau în stare să meargă oamenii pentru o bucată de carne. Râzi cu frisoane.