Măniuţiu: „Miturile mor sub ochii noştri“
0
Cunoscutul regizor de teatru Mihai Măniuţiu îşi exprimă spaima că valorile tradiţionale sunt degradate în lumea contemporană. Creator al unor spectacole de neuitat cu Marcel Iureş („Richard al III-lea“ sau „Caligula“), Mihai Măniuţiu, în vârstă de 57 de ani,spune că „trăim într-o lume a multiplicărilor“.
„Adevărul": Aţi montat la Iaşi, „Aici, la porţile beznei", după „Hecuba" şi alte tragedii ale lui Euripide, şi recent „Antigona", după Sofocle, la Petroşani. De ce aţi ales această întoarcere spre tragediile greceşti?
Mihai Măniuţiu: Aş dori ca „Aici, la porţile beznei" şi „Antigona" să facă parte dintr-o trilogie care se va numi „Trilogia spaimei". A treia parte ar fi „Aiax", după Sofocle, dar încă nu sunt sigur că o s-o fac. Prin această trilogie îmi manifest spaima faţă de tot ceea ce ni se întâmplă, ceea ce ar putea duce treptat la extincţia omului şi a lumii noastre. Poate se va naşte o altă lume, dar e sigur că va fi o lume în care eu nu cred. Dacă valorile pe care eu m-am sprijinit se vor stinge, mie nu-mi mai rămâne speranţă. În „Trilogia spaimei" vorbesc tocmai despre această spaimă a mea că se sting lumile în care eu am crezut.
După ce aţi făcut şi câteva versiuni ale „Electrei", cum vă raportaţi la personajul lui Euripide?
„Electra" e o piesă jubilatorie, în care mă identific şi cu tema, şi cu rezolvarea. Nu am sentimentul unei pierderi în „Electra". Aici, în celelalte trei piese pe care vreau să le includ în trilogie, sentimentul pierderii este cel care domină.
Alături de Andreea C. Hristu (Antigona), la Petroşani
Aţi mai montat „Antigona" şi în 1996 la Piatra-Neamţ. Ce s-a modificat esenţial acum în viziunea dumneavoastră asupra piesei lui Sofocle?
Cred că cel mai important lucru s-a petrecut în mine şi ţine în primul rând de teatru, nu atât de concepţia asupra „Antigonei". Chiar dacă, la modul subliminal, problema fundamentală din „Antigona" rămâne aceeaşi, obsesivă pentru mine şi pentru foarte mulţi dintre noi: de care lege ascultăm? Ascultăm de legea oamenilor, de cea a cetăţii, sau ascultăm de legea sângelui, de cea transmisă de antecesorii noştri? Şi la Piatra-Neamţ, şi la Petroşani, tema rămâne aceeaşi. Ceea ce sub raport teatral s-a modificat este faptul că, faţă de teatrul ritualic pe care-l practicam în urmă cu 15 ani, acum sunt mai degrabă interesat în ce măsură mai putem pune în scenă marile mituri ale umanităţii, într-un moment în care aceste mituri suferă o erodare continuă foarte gravă. E ca o lume care moare sub ochii noştri, sub privirea noastră viciată. Şi atunci îmi pun întrebări şi caut să exprim această dublă erodare a mitului şi a privirii înspre mit.
Ce înseamnă serialitate în concepţia spectacolului dumneavoastră?
Trăim într-o lume a multiplicărilor, niciun lucru nu mai este un unicat, ci avem serii de obiecte, serii de oameni, serii de sentimente. Încerc să vizualizez această dublă erodare, creând lumi seriale.
„Am translatat totul în credinţa creştină"
M-a uimit că Antigona dumneavoastră, interpretată la Petroşani de Andreea C. Hristu, rosteşte „Tatăl nostru". Nu a fost riscant s-o creştinaţi?
Am translatat credinţa aproape fanatică a Antigonei în cei de sus în actualitate, în credinţa în Dumnezeu. Ea este un personaj care se sprijină pe credinţă şi pe tot ceea ce o societate tradiţională i-a transmis. Antigona crede cu toată fiinţa în valorile unei societăţi tradiţionale şi merge până la capăt, până la sacrificiu şi la moarte, pentru valorile ei. Însă pentru a face piesa inteligibilă pentru publicul de azi, nu poţi să vorbeşti despre Zeus, despre Demeter, zeităţi care nu mai au relevanţă pentru noi. Şi atunci am translat totul în credinţa creştină. Am folosit în spectacol un imn inventat, care să ilustreze legea umană care intră în conflict cu legea divină, în timp ce celelalte imnuri sunt ortodoxe, de la Muntele Athos.
Sunteţi directorul Teatrului Naţional din Cluj, iar înainte de „Antigona" de la Petroşani, aţi pus în scenă un „Othello" la Sfântu-Gheorghe. De ce alegeţi provincia pentru munca dumneavoastră?
Ceea ce se întâmplă în astfel de teatre este că poţi încă să recreezi pentru o perioadă scurtă de timp - o lună, o lună şi jumătate - condiţii de laborator, ceea ce nu se mai poate niciunde în ţară. E extraordinar să poţi să lucrezi 12, chiar şi 14 ore pe zi, cu actori care chiar îşi doresc să facă asta. Actorii au şansa să lucreze la realizarea rolurilor într-un fel de workshop - un atelier în care pot să experimenteze. Aici nu te afli deloc sub presiunea timpului, de aceea alegerea mea evidentă a fost, în ultima vreme, să lucrez în teatre de provincie. Provincia s-a impus teatral, nu mai este vorba de o provincie teatrală. Acolo unde dispare laboratorul, dispare implicit şi creaţia puternică şi autentică.
Regizorul a scris „Despre mască şi iluzie“
Aţi scris „Memoriile hingherului", un roman despre „trans-transcendentalism", după cum l-aţi definit. Cum împăcaţi ipostazele de scriitor şi de regizor?
Când lucrez la un spectacol, nu pot să scriu. E nevoie de un timp, de distanţarea de teatru, spre a se pune în funcţiune mecanismele propice scrisului. Scrisul vine ca un puseu de febră: opresc tot şi trebuie să scriu! Ţine o vreme şi dispare, de aceea lucrările mele literare nu sunt de respiraţie lungă, pentru că febra trece şi nu mai pot să scriu. Nu am un exerciţiu constant în scris, aşa cum am în regie. În regie, lucrez pe baza unor scenarii extrem de riguroase, schimb la scenă foarte puţine lucruri din scenariu. Scena îmi dictează, uneori, permutări în interiorul scenariului care e, bineînţeles, de factură modulară. Astfel, modulele, în interiorul unui scenariu, pot să se schimbe, dar ele rămân în esenţă aceleaşi, chiar dacă configuraţia lor se poate schimba. În scris, în schimb, dispare rigoarea. Dacă regia e pentru mine un act de disciplină, scrisul e un act de indisciplină. Proiectul meu este ca nouă luni să nu mai montez nimic, până în primăvară. Vreau să reflectez şi să caut în mine noi surse de energie. De la scris, însă, nu o să fac nicio pauză.
„Întâlnirile" de la Cluj vor fi dedicate lui Gellu Naum, în această toamnă, la Teatrul „Lucian Blaga", pe care îl conduceţi.
„Întâlnirile" se vor desfăşura pe 7, 8 şi 9 octombrie la Cluj, sper să fie un succes la nivel naţional. Evenimentul îşi va schimba tema în fiecare an. Anul acesta vom prezenta trei spectacole după Gellu Naum: „Zenobia", în regia Monei Marian, „Florenţa sunt eu", scrisă „la patru mâini" de Gellu Naum şi Jules Perahim, în regia lui Alexandru Dabija, scenografia lui Dragoş Buhagiar şi muzica Adei Milea, şi „Insula", premiera Adei Milea de la la sfârşitul lui septembrie.
"Dacă valorile pe care eu m-am sprijinit se vor stinge, eu nu cred în acea lume viitoare. În «Trilogia spaimei» vorbesc despre spaima mea că dispar lumile în care eu am crezut.''
"Teatrul adevărat este fizic, eu cred într-un teatru în care nervii gândesc şi în care muşchii sunt ca nişte corzi.''
Mihai Măniuţiu regizor
Regizor, scriitor şi eseist
- Spectacole de teatru:
- „Othello", Studio M din Sfântu-Gheorghe (2011).
- „Aici, la porţile beznei", Teatrul „Vasile Alecsandri"din Iaşi (2010).
- „Cântecul lebedei", Teatrul Clasic „Ioan Slavici" din Arad (2010).
- „Psihoza 4:48", de Sarah Kane, Teatrul Naţional Cluj (2008).
- „Trilogia Evreiască": „Experimentul Iov", „Shoah. Versiunea Primo Levi" şi „Ecleziastul", Sibiu (2007).
- „Iubirea Fedrei", de Sarah Kane, Teatrul Clasic „Ioan Slavici" din Arad (2006).
- „L'oubli / Uitarea", de George Banu, Teatrul Naţional Cluj (2006).
- „Îmblânzirea scorpiei", de Shakespeare, coproducţie Smart cu Teatrul „Bulandra", Bucureşti (2000).
- „Richard al II-lea", de Shakespeare, coproducţie cu Teatrul Naţional Bucureşti, Premiile UNITER pentru Cel Mai Bun Regizor, Cel Mai Bun Actor (Marcel Iureş), Cea Mai Bună Scenografie (Doina Levintza) (1998).
- „ Caligula", de A. Camus, Teatrul „Bulandra", Bucureşti (1996).
- „Richard al III-lea", de Shakespeare, Teatrul Odeon, Premiul pentru Cel Mai Bun Spectacol al Anului Gala UNITER (1993).
Pastila de cultură: De ce-aş pleca? De ce-aş mai fi rămas?
Cezar Paul-Bădescu
Nu cred să existe prea mulţi români activi care să nu-şi fi pus măcar o dată problema plecării definitive din România. Oamenii sunt exasperaţi că la noi lucrurile merg rău, că trebuie să te zbaţi enorm doar pentru a supravieţui, că nu te simţi deloc respectat în propria patrie. Apoi, descurajant este că, român fiind, eşti considerat mai peste tot în lume un cetăţean de rangul doi. În cazul elitelor, al celor conştienţi de valoarea lor, sentimentul acesta este cu atât mai deprimant. De exemplu, Mircea Cărtărescu constata cu tristeţe, în jurnalul său recent publicat, că, în ciuda nenumăratelor traduceri, el rămâne în continuare, pentru occidentali, un autor oarecare din Est.
Desigur, decizia de a pleca definitiv din România implică, pe lângă avantaje, şi destule pierderi (după cum se poate vedea şi din ancheta noastră de astăzi). Unii artişti sunt legaţi de limba română. Alţii nu mai au vârsta la care să fie dispuşi s-o ia de la început. Alţii nu se pot despărţi de familie şi de prieteni. Alţii, pur şi simplu, se gândesc că e de datoria lor să rămână să-şi apere nevoile şi neamul. Toate sunt motive care trebuie luate în calcul. Mai puţin ultimul: cei care au plecat - de la Brâncuşi, Eliade, Ionesco, până la Herta Müller, Angela Gheorghiu sau Andrei Şerban - şi-au apărat mult mai bine nevoile şi neamul acolo, decât ar fi putut-o face aici.
Se încarcă comentariile...
